❝Adelaide Kline a considerat dintotdeauna viața ca fiind o trilogie compusă din Trecut, Prezent și Viitor, motiv pentru care, la fiecare pas, a făcut tot posibilul să-și aleagă cât mai bine cuvintele și să scrie fraze cândva demne de recitit. Orbită...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Simțindu-i respirația caldă încă valsându-i pe buze și gât, Adelaide Kline deschise încetișor ochii și clipi de câteva ori, sperând ca degrabă să îndepărteze somnul și orice urmă existentă de vis. Zâmbi, apoi, încercând să-și mascheze tristețea și veșnicul dor. Deși nu dormise pentru vreme îndelungată, conștientă că n-are să-și ducă la finalizare proiectul pentru ultimul curs al anului, cele douăzeci de minute fuseseră suficiente pentru a cădea în lumea reveriei și, deci, în brațele lui.
Era ceva ce se petrecea, de altfel, cu fiecare ocazie.
De ce refuză oare să-mi dea pace? se întrebă pe sine, temătoare ca nu cumva el să apară de niciunde și vorbele să-i audă, iar apoi își trase pătura peste cap, simțind nevoia să se ascundă. Și de ce mă vizitează încă, chiar de este atât de sigur că nu mă mai dorește câtuși de puțin? Ce rost îi mai au aceste vizite nocturne?
Găsindu-se lipsită de răspuns, tânăra închise ochii, lăsându-se pradă aventurii abia încheiate, și suspină, rugându-se să-l mai simtă, măcar o dată, la fel de aproape cum fusese cândva, în adevărata lor poveste. De ce pleca, totuși, atât de repede? Era din cauza ei ori doar îl măcina trecutul? Neștiutoare, începu să revadă fiecare minut exact așa cum se petrecuse și speră, în ciuda a tot ce fusese deja spus și făcut, ca finalul să fie un altul.
M-ar bucura chiar și atât, Abel! adăugă în taină și-și mușcă ușurele buzele, căutând de zor o continuare potrivită cuvintelor sale. Pare că, pentru întâia oară, te-a durut adevărul și-ai ales să dai bir cu fugiții înainte să-ți dai de gol slăbiciunea în fața mea. Nu îmi imaginez din ce alt motiv ai fi putut o face, în special când ai plecat tocmai când focul începea să ardă, iar asta nu ți-a stat vreodată-n fire.
Mulțumită de răspuns, șterse cu degetul lacrima căzută cu mult înainte ca ea s-o poată controla și, prin întunericul necruțător, își îndreptă privirea către ușa din lemn a dormitorului, retrăind fiecare mișcare. De cum ale sale pleoape îi acoperiseră irisurile verzi, aruncând-o într-un somn adânc, bărbatul apăsase pe clanță, se apropiase de-al său pat și se așezase pe salteaua veche, la numai câțiva centimetri depărtare. În ceea ce o privește pe Adelaide, aceasta rămăsese nemișcată, așteptând. Nu mai avusese parte de-a lui prezență de săptămâni întregi, fiind din fire o persoană extrem de scumpă la vedere, iar fericirea îi acaparase grăbit sufletul și mintea, împiedicând-o să mai respire cum trebuie – știuse degrabă că era un vis din care n-avea să se trezească prea curând.
Nu prevăzuse, însă, cât de tare avea s-o afecteze de fapt.
Era ceva ce, alături de el, se petrecea mereu și negreșit.
— Adelaide, draga mea dragă! vocea lui răsunase clar, dar blând, de parcă acesta chiar i s-ar fi aflat cu adevărat lângă, iar inima aproape că i-o luase la goană, dorind să evadeze din piept și să meargă la el. Mi-a fost dor de tine, să știi, deși n-am avut habar cum s-o arăt! M-aș bucura să aflu că și tu simți la fel.
