Sophia

Capitolul 2

7 iunie 2007, ora 5:45

Niciodată în toată cariera mea nu m-am dedicat în așa hal pentru serviciu. Oricâtă energie aș fi avut, chef sau dorință, nu ajungeam la ora 6 la birou. Puteam da vina pe entuziasmul care îmi ieșea prin fiecare por pentru acest caz, sau pe insomnia care deja mă frustra, sau poate pe lipsa de timp în a interoga toți martorii și a analiza toate poveștile.

Astăzi am interogat 4 oameni. Ar părea puțin pentru un dosar așa complex, dar mărturiile lor sunt absolut incredibile și merită o atenție deosebită, așa că am decis să le consolidez pe acestea, înainte de a cerceta pentru altele. Am deschis carnețelul negru, fără accesorii, fără decorațiuni, care părea anost, dar care ascundea cele mai mai secrete.

7 iunie 2007, ora 9:56

1. Marian Dobrescu - jurnalist, 30 de ani, neliniștit și bucuros pentru fiecare secundă a vieții.
Citez spusele martorului:
,,Scriam la articolul care urma publicat azi. Îți recomand să-l citești, am luat interviuri unor oameni renumiți pentru a ne împărtăși opinia lor față de intrarea României în UE. Oricum, eram pe la jumătatea articolului, când am auzit un țipăt absolut terifiant. Era destul de ușor de realizat că era al unui bărbat. Sufletul meu curios, care m-a adus și în poziția pe care o dețin în societate de jurnalist m-a făcut să trag imediat cu ochiul pe fereastră. Aparent, până am ajuns să trag storul închis la culoare, cumpărat și asamblat de mine pentru ca luminile artificiale să nu îmi distragă atenția de la scris, bărbatul era lat pe șosea, blocurile începând să se arate cu o grămadă de licării gălbui sau albe."

7 iunie 2007, ora 11:32

2. Alice Oseman - scriitoare, 25 de ani, fire creativă și visătoare.
Citez spusele martorului:
,,Atmosera mă apăsa mai des decât deobicei. Inițial am crezut că este vina ceaiului verde prea fierbinte, dar nu puteam da vina doar pe el. Blocajul artistic mă omora în fiecare zi puțin câte puțin, astfel încât acesta creștea zilnic tensiunea în cameră. Din cauza ei am decis să deschid geamul. Simțeam nevoia să inspir aer curat, să privesc stelele și să încerc să ies din acest blocaj. Recunosc că acel bărbat mi-a atras atenția instantaneu. Avea acel vino-ncoace. Pași siguri pe sine, spatele drept și un scop bine întemeiat în minte, toate aceste lucruri se vedeau fără să analizezi prea mult. Știa foarte bine să se exprime, să se caracterizeze singur. Dar la un moment dat, s-a oprit. Inițial am crezut că se uită în gol, dar am văzut și eu. Oricâte entități am descris în viața mea de scriitoare, aceea era indescifrabilă. O umbră întunecată, puteai zice că e vantablack, având în vedere că nici măcar lumina lunii nu o putea mângâia. Nu mi-am ațintit privirea așa de mult la ea, deoarece urletul bărbatului m-a umplut de fiori. Neștiind ce vede din perspectiva sa, nu am stat să judec și am închis repede geamul, rămânând în aceiași tensiune a camerei."

7 iunie 2007, ora 14:12

3. Robert Popescu - antrepenor, 32 de ani, un om cu capul pe umeri, sigur de ce vrea de la viață.
Citez spusele martorului:
,,Eram pregătit de culcare, având în vedere că aveam să mă trezesc dis-de-dimineață pentru o ședință importantă. Totuși, am simțit nevoia să îmi verific alarma, care era pusă în dreptul ferestrei.  Atunci am văzut bărbatul, privea în gol. M-am uitat la el cu atenție, dorind să aflu ce s-a întâmplat, inițial crezând că îi este rău și are nevoie de ajutor. După mai puțin de un minut, acesta a leșinat. Imediat ce am văzut asta am fugit cu telefonul la ureche către el, implorând autoritățile să sosească."

7 iunie 2007, ora 16:48

4. Maria Antonescu- interpretă de muzică clasică, 22 de ani, aroganța o domină.
Citez spusele martorului:
,,Ți-am mai spus de sute de ori că nu mă interesează de omul ăla și oricine ar fi el! Încercam să mă aranjez pentru concertul de astăzi, știi tu, sau poate nu prea știi...Ți-ar prinde bine puțin self care, draga mea! Oricum, așa cum îți spuneam, mă pregăteam, când am auzit acel țipăt. Evident că am fost foarte empatică și am simțit pe propria piele acea frică. Când am privit strada, o femeie era lângă acest bărbat. O femeie de statură normală, fără trăsături, ca un manechin negru. M-am speriat teribil, așa că am tras perdelele îngrijorată. Îți dai seama? Un bărbat în toată firea,doborât de un ,,manechin"?"

Aveam o migrenă oribilă. Oricât încercam să pun cap la cap aceste idei, nimic nu se lega. Am decis să iau o pauză, pentru a-mi muta tot acest stres acumulat pe emisfera stângă a creierului, pe cea dreaptă, pentru a crea un balans. Singurul mod prin care puteam face acest lucru era să smucesc chitara prăfuită de după dulapul cu dosare din anii '90 pe care ar fi trebuit să le aranjez. Am șters-o cu mâneca sacoului vișiniu și am analizat-o. După 10 minute de acomodare, mi-am regăsit abilitățile. Muzica mă calmase excelent, dar bubuitura creată de ușa trântită brusc de perete mă întrerupse nepoliticos.