Sophia

Capitolul 3

-Sophia?! Ți-am spus să bați la ușă când ai de gând să faci astfel de apariții!

-De parcă ai auzi. Oricum, nu asta e important acum, bărbatul a fost identificat.

-Poftim? Cine este? De către cine?

-Octavian Ionescu, 26 de ani, medic.

-Interesante informații. Probabil venea de la spital la ora respectivă. Dar cine a aflat că este el?

-Eu...

-Și de ce nu ai spus din prima, Sophia?! Știi că încalci legea prin ascunderea informațiilor esențiale dosarului!

-Nu mi-am dat seama prima dată. Abia după ce am analizat mai mult am realizat că este el.

-Îl cunoșteai personal?

-Da, dar nu eram foarte apropiați, un vechi coleg de liceu.

-Aha...

M-am ridicat grăbită de pe scaunul care scârțâia înfiorător și mi-am luat sacoul în spate.

-Unde pleci? întrebă Sophia

- Să rezolv cazul.

Ploaia lovea zgomotos fiecare bucățică de pământ, spălând fiecare fir de iarbă. Am fugit către mașina mea cât de repede am putut, încercând să evit bălțile create pe trotuar. Cheia mașinii încerca să se joace cu mine, ascunzându-se în colțișoarele genții, după lucrurile inutile din aceasta. Cu siguranță trebuia să fac niște ordine aici, dar nu era acum momentul. Spatele meu simțea deja cum umezeala se apropie, iar în final cheia apăruse. Entuziasmată am încercat să deschid ușa, dar atunci am realizat: mașina era deja deschisă. Sceptică am intrat și m-am uitat în oglindă la bancheta goală din spate. După 10 secunde de încordare, m-am relaxat, mașina fiind sigură. Am introdus cheia și am învârtit-o, dar imediat după am întors-o speriată fiind pe cale să intru în gardul care înconjura secția, am apucat pistolul și i l-am poziționat în direcția tâmplelor:

-Bună, mademoiselle!

-Mâinile sus! Ai 10 secunde să spui cine ești altfel trag.

-Liniște-te, Oli, sunt partenerul tău de acum.

-Partenerul meu? Nu am nevoie de partener, o am pe Sophia. Și nu îmi vorbi de parcă aș fi sora ta!

-Prefer să nu aflu cine e Sophia, informația fiindu-mi irelevantă, iar tu nu ai de ales, am fost pus de Winston să te ajut.

-Sunt sigură că mă pot descurca și singură.

-La fel cum te descurci să închizi mașina?

-Știi ce? Fă ce vrei, dar nu te băga în treaba mea, sperietoare de ciori.

-Tocmai te-ai făcut cioară și pe mine sperietoare? Inteligent, dar am un nume.

-Nu cer să îl aflu.

-Ștefan.

Am ignorat complet ultima sa vorbă și am pornit mașina. Știam că acest Ștefan îmi va tăia calea în rezolvarea cazului, dar nu puteam risca să îi creez nervi lui Wilson. Am pornit pentru a doua oară mașina și am ieșit din parcare. În timpul drumului Ștefan era tăcut, prefăcându-se că analizează străzile umede. Nu era foarte discret, observând cum mă ataca din priviri din minut în minut. A rămas tăcut până la destinație, neîntrebând unde mergem sau ce facem. Mă bucuram că îmi lăsa controlul mie, înțelegând că eu domin.

Am coborât din mașină fără să îl anunț, ieșind și el la două minute după mine. Ploaia nu încetase, dar se domolise puțin. Încercarea mea de a mă feri de stropii mari era în zadar, ajungând udă din cap până în picioare la ușa spitalului. Am respirat ușurată, lăudându-mă că am ajuns la adăpost. M-am întors mândră, dorind să îl văd pe Ștefan cum se chinuia să ajungă și el, dar am rămas dezamăgită total. Acesta venea cu pași mici, spatele drept și privirea plină de glorie înspre mine, umbrela ferindu-l de fiecare lovitură plină de ură a naturii. Am intrat exasperată în clădire și am mers apăsat către recepție:

-Bună ziua, comisar-șef în Omucideri Olivia Cosencu, cer dosarul de angajare al lui Octavian Ionescu, precum și programul său de lucru și activitatea de săptămâna aceasta.

-Vă rog să așteptați câteva minute pentru sosirea șefului, eu nu am acordul să vă predau dosarele fără prezența dumnealui.

-Bine, voi aștepta, dar aș dori să îl informați în privința prezenței mele, pentru a se grăbi.

- Cu siguranță!

Am căutat cu privirea un loc în care aș putea aștepta. Am zărit un șir de fotolii turcoaz, perfecte pentru a irosi timpul pe ele, până la sosirea domnului. La scurt timp de la așezarea mea și-a făcut prezența Ștefan, luând locul liber de lângă mine. Singura activitate care îmi putea aduce beneficii în acest timp era analizarea acestui individ căruia nu i-am cerut prezența. Era cu 30 și ceva de centimetrii mai înalt decât mine, avea părul de un brun închis, deloc aranjat. Probabil nu punea accent pe aspectul său fizic, ceea ce era oarecum un plus, utilizând timpul care ar putea fi consumat pe găsirea poziții perfecte a fiecărui fir de păr la lucruri care aduc cu adevărat rezultate benefice, plus că această neîngrijire îi dădea un aspect mai masculin. Ochii verzi îi străluceau puternic în lumina slabă a becurilor albe obositoare, privind în gol continuu. Buzele cărnoase nu aveau pic de viață în ele, putând spune că nu există diferență între ale sale și ale cadavrului pe care îl aveam în vizor de două zile. Era îmbrăcat lejer, dar în același timp elegant: cămașă albă, blugi negrii și o vestă gri. Aspectul lui era impunător, arogant și încrezător, în acest caz fiind suportabil:

-Cum ai făcut?

-La ce te referi? îmi răspunde după o mică întârziere, întrerupându-i gândurile adânci.

-Am verificat mașina înainte să pornesc, nu era urmă de om în ea.

-Un magician nu își dezvăluie secretele, domnișoară.

-Ești detectiv, nu magician, sperietoareo.

Tăcerea s-a așternut din nou între noi după ultimul său rânjet adresat propoziției mele. Timpul trecea mult mai greu acum, atmosfera începând să fie sufocantă. Ticăitul ceasului devenea din ce în ce mai insuportabil, iar picurii de ploaie repetau aceleași sunete, din nou și din nou.

-Doamna Cosencu, am făcut rost de toate informațiile pe care le-ați cerut! Șeful v-a invitat la o cafea, pentru a discuta despre angajatul decedat, vocea pe care o așteptam cu tot sufletul se făcuse auzită.

-Nu avem timp de așa ceva, mulțumim! răspunse neîntrebat Ștefan, cu o față neutră care se îndrepta spre ușă.

-De fapt, vom rămâne, ne puteți arăta unde se află domnul?