"Și mi-ai dat o mie de motive pentru a pleca, dar eu întotdeauna căutam unul pentru a rămâne."
***
Două caractere total opuse, menite să stea la o distanță considerabilă unul de celălalt, ajung cumva să...
când știi că cineva nu va fi în următorul capitol,
dar povestea trebuie să continuie."
——————————
CAPITOLUL II
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
" Golul pe care l-ai lăsat "
——————————
Picăturile reci de ploaie se zdobesc nemilos de pielea mea. Stau nemișcată în mijlocul șoselei privind asupra sângelui ce se scurge din trupul neînsuflețit al bărbatului din fața mea. Gaura din creștetul capului provocată de un glonț mă face să vreau să o iau la fugă și să strig după ajutor, dar sunt înghețată în loc. Nu mă pot mișca, nu pot țipa, parcă timpul a înghețat în loc. După câteva minute bune se aud în depărtare sirenele de poliție. În două minute sunt înconjurată de polițiști ce îmi pun atâtea întrebări, dar nu îmi pot lua privirea de la cadavrul ce zace în fața mea.
— Mamă, unde ești? țip din toate puterile apoi totul se oprește.
— Olivia, trezește-te! o aud pe mama cum mă strigă panicată. Deschid ochii, după care lumina izbitoare a soarelui ce pătrunde pe fereastră îmi face ochii să lăcrimeze. Mă sprijin în coate și respir greoi. Mă simt transpirată toată, iar mama se uită îngrijorată la mine. Îmi șterg fruntea, apoi iau o gură de apă. Petrec câteva minute bune în pat încercând să-mi calmez pulsul, în timp ce mama mă ține strâns de mână.
— Aș fi vrut să mă ții așa de mână și când a murit tata, îi reproșez pentru a mia oară. Durerea pe care am simțit-o în ziua aceea încă mă bântuie. O durere de care nu o să pot scăpa toată viața. Aveam doar șase ani, nu meritam să trec prin asta. Imaginea cu tatăl meu acoperit de sânge este și o să fie trauma vieții mele.
— L-ai vistat din nou? Pe tatal tău? mă întreabă și nu mă pot abține să nu îi arunc o privire plină de dispreț.
— Nu e un vis, mamă! E o amintire. O amintire ce continuă să mi se deruleze în cap o dată la ceva timp. E ca un blestem, simt că nu pot scăpa de asta. Mă uit pentru ultima oară la ea și tot ce face e să stea tăcută. Nu își cere iertare, nu mă îmbrățișează și îmi spune că totul o să fie bine, nu face nimic. Câteodată am impresia că nu e mama mea. Nici măcar nu semăn cu ea, am moștenit toate trăsăturile lui tata. Ea e blondă cu ochii verzi, eu șatenă cu ochii căprui. În schimb, la caracter, pot spune că semăn într-o oarecare măsură cu ea. Amândouă suntem la fel de încăpățânate și vulcanice, pe de altă parte tata era misterios și calculat. Scutur ușor din cap și o scot pe mama afară din camera mea, pentru a-mi putea aduna gândurile, apoi deschid ușa de la micul balcon din cameră. Pășesc pe el și iau o gură mare de aer. Arunc o privire către pădurea din fața mea și nu pot fi mai recunoscătoare că locuiesc în casa asta. Priveliștea e minunată. Cu toate astea, regret câteodată că stau într-un sătuc de la marginea orașului din cauza dificultății cu care ajung în oraș, dar apoi mă gândesc încă o dată și realizez că tot ceea ce iubesc se află aici.
