SKiN

» 𝕻𝖗𝖔𝖑𝖔𝖌

Atenție! Aceasta este varianta needitată, neapărută în volumele fizice. Orice eroare sau greșeală îi aparține numai și numai autorului de drept și nu se regăsește în forma fizică. 

𝓟𝓻𝓸𝓵𝓸𝓰

        Reflectoarele mă orbeau, în timp ce trupul meu se avânta în strălucirea lor toridă. Căutam cu privirea o față cunoscută, rătăcindu-mă printre atâtea pe care le vedeam doar preț de o secundă, dar care nu-mi inspirau nimic. Nu mă făceau să mă simt acasă, căci nu-mi confereau protecția unui cămin călduros.

        Straniu. Te înconjori de străini, alegând să pleci departe de ceea ce ai învățat să cunoști.

        Căci uneori îndrăznești să privești în jur și să realizezi că, deși sunt șapte miliarde de oameni pe această planetă, tu tot singur te simți. Din aceste șapte miliarde, doar o persoană este capabilă să oprească timpul în loc. Doar o persoană te trece cu ușurință de la agonie la extaz, de la fericire la tristețe, de la a fi împlinit la a fi incomplet.

        Iar eu asta căutam cu atâta disperare, ascunsă după un zâmbet fals și după numeroase cuvinte îndulcite pentru public. În interior, ascundeam cele mai multe lucruri. Ascundeam bătăliile pe care le dădeam noaptea, în încercarea de a afla ce aș fi putut face pentru a fi cu adevărat fericită. Ascundeam lacrimile, ce niciodată nu vedeau lumina zilei, deoarece le înghițeam cu greutate și mă foloseam iar de acel zâmbet fățarnic. Mă ascundeam pe mine în totalitate.

      Mereu am considerat că oamenii fericiți trăiesc clipa, iar cei nefericiți se forțează să zâmbească.

     Mi-am croit drum printre simple siluete nearticulate, încercând să evadez preț de câteva secunde de amalgamul de îndoieli pe care îl aveam. Am trecut letargic de cabina cu numele meu scris pe ușă: Skye Josephine Agron. Titulatura, reputația și celebritatea acum își pierdeau rostul. Am continuat să zâmbesc, să-i salut pe toți, să fiu cât mai prezentabilă, străbătând cu pași mărunți studioul de filmare.

     Am deschis ușile, lăsând sunetul ploii să răsune în mintea mea întortocheată. Căci ea îmi aducea aminte de acele momente când zâmbeam involuntar, deoarece eram prea ocupată trăind clipa ca să-mi dau seama. Acele momente în care eram cu adevărat fericită și totul datorită acelei singure persoane.

    În fond, îți petreci o jumătate de viață căutându-ți perechea, ca mai apoi să-ți petreci cealaltă jumătate încercând să o uiți.

    Uneori reușești. Alte ori rămâi cu o stranie senzație pe piele, de fiecare dată când îți amintești cum era să te țină de mână, să-ți mângâie obrazul sau să te sărute. Atunci când două săruturi sunt prea multe, iar unul singur nu-ți ajunge. Atunci când brusc simți că timpul se măsoară doar în secunde, nu în minute.

    Am înaintat în ploaie, simțindu-mi pielea furnicând de la răcoarea picăturilor. Cu cât priveam cerul contemplativ, cu atât îl readuceam în mintea mea. Doar gândul că priveam același orizont mă mai alina acum.

    Eram doar o inimă dependentă, ce ardea și fragmenta totul în calea ei. Căci a știut să mă lase ruină și apoi mi-a spus să mă construiesc.

    Cum poți tânji după o astfel de iubire?

    Crezându-l libertate, m-am condamnat la o eternitate fără el și fără atingerile sale.

     Mi-am îndreptat privirea în zare, creionându-i silueta în umbre și sperând că va veni. Că mi se va alătura în această furtună. Că nu mă va mai părăsi niciodată. Amândoi știam că cerul ne unește de fiecare dată, indiferent dacă noi continuăm să ne separăm.

— Încă ești întipărit aici, Sin! mi-am dus mâinile ude la piept și am închis ochii.

    Aici unde încă port povestea noastră și unde încă trăiesc cu amintirea ei. Aici unde încă mă întorc mereu în trecut, acolo unde ni s-a dat șansa la iubire cu adevărat.

Într-un trecut îndepărtat...