MELCHIZEDEK

Capitolul 2

Încă de când a împlinit vârsta de zece ani, Raven Edwards i-a spus copilului că ei nu erau părinții lui. Nu voia să trăiască o viață în minciună, căci știa că băiatul s-ar fi simțit foarte rău dacă ar fi aflat asta mai târziu.
Reacția băiatului a fost una destul de neobișnuită. Te așteptai ca orice alt copil de vârsta lui să fi fost încercat de sentimente de repulsie față de acești oameni, să fi țipat, plin de revoltă, să se fi izolat de familie și să înceapă să facă tot felul de năzbâtii, pentru a se răzbuna pentru toți anii de minciună, dar Melchizedek nu făcu așa. Nici pe departe. O privi pe Raven Edwards și văzu femeia care l-a crescut și iubit în acești ani, care a avut grijă de el și i-a oferit tot ce a avut mai bun și altceva nu mai conta.
Femeia care și-a sacrificat anii de tinerețe pentru a avea grijă de un băiat oarecare, găsit într-un lan de grâu. Nu putea decât să fie recunoscător, câți ar fi făcut la fel?

Ținea la familia Edwards, precum și ei la el,
nu îl interesa despre părinții lui naturali, oamenii care l-au lăsat al nimănui, părinții lui erau Raven Edwards și Benjamin Edwards, chiar dacă uneori avea parte de un comportament ciudat din partea lui Benjamin. În continuare, ieșea cu Holland Zenko, care fusese înscris la aceeași școală la care mergea Ivan, de către familia Edwards, care, auzise despre povestea băiatului și voiau să facă ceva pentru el.
Melchizedek îl convinsese pe Holland să renunțe la furat, aflând apoi că este orfan, de câțiva ani. L-au luat în grija lor până ce bunica lui avea să vină la Londra, peste patru săptămâni. Bunica lui era diferită, din ceea ce îi spusese Holland. Încă de când era mic, ea avusese grijă de el, ținând loc de mamă, căci părinții lui erau doar niște alcoolici care făceau scandal în miez de noapte. Până să își dea seama, Holland Zenko și Ivan Melchizedek Sinclair deveniseră cei mai buni prieteni.

Era o dimineață de toamnă ploioasă în Londra, pământul era ud, vântul sufla vijelios iar aerul era rece și umed, dar curat.
Ivan Melchizedek stătea în fața ferestrei, pictând pe pânza albă un peisaj cu case vechi, și cu o umbră de om care se plimba prin ploaie, ținând o umbrelă în mână.
În colivia aflată pe un maldăr de cărți vechi și groase, șoimul său călător, Otis, își agita aripile nervos. Era o pasăre foarte hiperactivă, obișnuită în libertate și chiar dacă Ivan o avea de când era mică, nu o putea ține în colivie prea mult timp. Uneori o mai lăsa să iasă pe geam, ținându-l deschis pentru când avea să se întoarcă, iar când nu o lăsa, îi întorcea camera pe dos, făcând o zarvă de nedescris. Totuși, prefera să iasă împreună cu ea atunci când avea nevoie pentru că se temea de ce ar putea păți. Specia asta era pe cale de dispariție și orice vânător ar fi încântat să obțină o sumă frumoasă pe el. Erau foarte valoroase.

Tocmai când își strânse culorile și își băgă pensulele în borcanul cu apă, o piatră îi lovi geamul, producând un mic zgomot care îl făcu să lase totul cum era și să arunce o privire pe fereastră. Deschisese geamul, trăgând de mâner și o piatră aproape că îl nimeri în vârful capului, dar avu timp să se apere, dându-se la o parte. Privi în jos, unde amicul său, Holland Zenko, îmbrăcat într-o pereche de pantaloni lălâi, o haină de iarnă albăstruie acoperind-ui înălțimea, iar coama de păr negru și cârlionțat ca de oaie îi era acoperit de o beretă maronie, avea un rânjet larg pe față în timp ce rotea în aer două pietre, privindu-l pe blond.

- Coboară jos, Zedek, tocmai ce am văzut-o pe Agnes Fleur trecând pe lângă băcănie cu prietenele ei!

Atât îi trebui băiatului. La auzul numelui fetei, chipul lui Ivan îi străluci intens și închise geamul și în timp ce își îmbrăca haina de blană, încălțându-și apoi mocasinii din piele. Îi dădu drumul lui Otis, care își înalță aripile fericit, zburând pe ușa pe care tocmai o deschisese Melchizedek.
Coborâ scările în fugă, trecând pe lângă sora lui, Audrey, care stătea pe covor, pieptănând părul unei păpuși blonde și ieși afară, țopăind pe scările casei, luând-o la pas mare să iasă din curte, nespus de fericit și de agitat. În spatele lui, Holland își abținea chicotelile. Întotdeauna, când aducea vorba de Agnes Fleur, fata cu păr castaniu și ochi albaștri, sclipitori, prietenul lui își pierdea cu totul capul și începea să se poarte nebunește, de cele mai multe ori fugind din calea fetei atunci când o întâlnea. Era foarte timid, deși nu ar fi recunoscut asta în fața lui Holland Zenko.