Witness

1.

   Intunericul a cuprins repede orasul in aceasta noapte. Poate pentru ca este o noapte chiar friguroasa pentru aceasta luna. Ma uit in jurul meu si observ numai lume fericita, dinstrandu-se si razand. Uneori chiar ma intreb de ce eu sunt diferita si nu pot fi fericita macar o zi ca si restul lumii. De ce eu nu am macar o persoana alaturi de mine, iar altii au . Ma pierd des printre gandurile mele realizand ca nici propria familie nu m-a dorit. Ma apropi cu pasi repezi catre casa simpla si modesta in care stau. Singurul lucru pe care il urasc la aceasta casa este faptul ca are iesire spre o strada principala, pe unde masinile circula mai mult noaptea decat ziua. Pot auzi clar cum masinile trec in graba si viteza pe strada. Imi indrept privirea si observ cum o masina se indreapta spre mine cu viteza. Simt cum respiratia mi se accelereaza, iar bataile inimii cresc. Nu am timp sa scot un cuvan pentru ca acea masina neagra, care se parea ca incearca sa pna frana dar nu reuseste la timp ma loveste din plin. Impactul a fost atat de violent incat am ramas intinsa pe jos fara constiinta.

   Reusesc sa deschid ochii putin in momentul in care simt ca doua brate ma curprind si ma ridica.

   -O sa fie bine.

   Am reusit sa aud aceste vorbe aproape soptite langa urechea mea. O voce ferma, calda, barbateasca in care se putea citi o teama si o ingrijoare aparte. Si chiar nu inteleg de ce. Daca as fi murit nu ar fi fost nicio pierdere pentru nimeni, avand in vedere ca nu am pe nimeni.

   Cu greu reusesc sa imi redeschid iar ochii incet. Ma uit in jurul meu si observ ca sunt intr-o ambulanta in drum spre spital. Singura silueta care imi sare in ochi este a unui tanar. Un tanar necunoscut. Probabil era unul dintre medicii din ambulanta. Respiratia incepe sa mi se ingreuneze iar, iar bataile nimii imi scad. Incep sa tremur usor si palmele imi devin reci. Nu pot intelege cu mine, dar simt cum in jurul meu este multa agitatie. Inchid ochii la loc, incercand sa trag mai mult aer in piept, dar sufocandu-ma. Inima inceteaza sa imi mai bata. Singurul lucru pe care l-am mai putut auzi nainte de toate astea a fost vocea pe care o auzime imediat dupa accident. Poate acel tanar este cel care m-a accidentat. Ar trebui sa ii multumesc daca mor, spunandu-i ca mi-a facut un bine.

   Dupa ceva timp imi deschid ochii subit cand simt cum oxigenul imi patrunde iar in plamani, iar inima mea incepe sa pulseze iar sangele prin tot corpul meu. Ma uit iar in jurul meu in momentul in care simt mici furnicaturi in mana. Sunt intr-un salon de spital, ceea ce inseamna ca am reusit sa supravietuiesc. Poate chiar sunt o luptatoare, cum spunea si bunica mea, singura persoana care a tinut vreodata la mine. Lacrimile isi fac aparitia in ochii mei cand in capul meu imi apare imginea buncii. O femeie care in ciuda bolii pe care o avea si a altor probleme, mereu avea un zambet cald si balnd pe fata. Radea, chiar daca in momentul ala avea lacrimi in ochi. Nicioadata nu m-a lasat sa o vad plangand sau suferind. Ea a fost o adevarata femeie luptatoare care a stiut ce e ala greu in viata, nu eu.

   Usa se deschide usor, iar in salon isi face aparitia tanarul acela. Este inalt, imbarcat in negru, cu parul usor ciufulit, sexy as putea spune, cu tatuaje pe gat si ambele brate din cate vad si cu o privire ingrijorata, care se mai diminueza in momentul in care ochii sai ii intalnesc pe ai mei. Reusesc sa ma relaxez in pat, indreptandu-mi privirea spre tavan, cand observ ca linistea din salon este pastrata si dupa aparitia sa. Inchid ochii si trag mult aer pe nas incercand sa imi eliberez mintea de imaginea bunicii pana nu incep sa plang pe aici si sa fac inpresie proasta ca intotdeauna.