Stephanie

Castelul

Cu cât înaintam mai mult, cu atât castelul se vedea mai frumos și mai maiestuos. Turnurile sale se conturau fascinant în toată acea negură fumurie. Cerul devenea tot mai negru nuanțat cu gri închis, iar periodic mai schița și câte un fulger alb, aparent puternic, dar dimpotrivă inofensiv.

Tăcerea din jur mă adormea, iar monotonia din privirile băieților si plictiseala cu care se desfășurau, era de-a dreptul enervantă. De asemenea, mătăcinile pe care călcam la fiecare pas și noroiul în care îmi intra subțirele toc al săndăluței mă făceau să îmi ies din minți.

Curând, castelul a devenit atât de apropiat de corpul meu, încât simțeam mirosul de cărămidă veche acoperită cu mușchi bătrân.

Castelul era înconjurat la bază de un lac verde, mai mult o mlaștină, iar intrarea în castel se făcea printr-un pod înalt și ramolit de vreme.

Am pășit pe podul nesigur, iar în fața mea se deschise o ușă uriașă , rotundă în vârf si cu pragul lemnos și uscat. Băieții mă conduceau spre interior, încă tăcuți.

Eram fascinată de măreția clădirii și de frumusețea ei, dar totodată eram înfricoșată de misterul pe care îl simțeam în legătură cu ea.

O cameră mare, cu pereți vișinii acoperiți cu tot felul de picturi înspăimântătoare. Într-un colţ al camerei era un șemineu. Focul era aprins, dar dacă nu îl vedeam   puteam să jur că nu exista nici o urmă de căldură acolo. Tavanul parcă curgea, din mijlocul lui conturându-se un candelabru gigantic din cristal, care surprinzător, lumina destul de vag încăperea. Un covor asortat cu pereții se prelungea asupra podelei înghețate, iar pe fundal, o melodie lentă și jalnică se auzea. Mi se părea atât de cunoscută, de parcă am mai auzit-o de atâtea ori înainte.

Încercând să descifrez despre ce melodie era vorba, apărură un grup de 5 fete. Erau frumoase. Una mai frumoasă ca cealaltă. Toate erau îmbrăcate în rochii lungi și negre, iar toate aveau parul prins într-un coc împletit.

Fiecare fată s-a prezentat, fără întroducere. Doar și-au spus numele. În ordinea în care erau așezate într-o linie orizontală, ele erau: Rose, Dede, Andre, Belle și Katniss.

-Stephanie. am răspuns eu oarecum nedumerită.

-Noi suntem fetele negre. Odată la un secol sunt alese câte 5 fete care să fie ucenicele vrăjitoarei Julienne. explică Rose.

-Noi doar o ajutăm pe vrăjitoare la preparatul licorilor și la făurirea magiilor simple, pe care noi avem puterea să le facem. continuă Dede.

-În schimbul muncii, noi primim praf magic. Acesta ne ajută să devenim mai puternice în ceea ce facem. adaugă Andre.

-În caz că facem ceva necurat, cum ar fi să schițam vreun zâmbet sau să chicotim ușor, vom fi pe veci exilate din ucenicie. se întristă Rose.

-Iar asta ar însemna că ne întoarcem în lumea noastră reală, de unde am plecat. Fiecare dintre noi are un trecut, și fiecare dintre noi are un moment care a adus-o aici. Unele boli grave  altele accidente, sau altele chiar suicid. Ar fi tragic dacă ne-am întoarce pe lumea noastră. și astfel încheie Katniss povestea.

Eram socată de cele povestite de fete. Oarecum, și eu eram în aceeași situație. Nici eu nu voiam să mă întorc de unde am plecat, dar interzicerea fericirii este mult prea de tot.

Atunci, fiecare fată făcu câte un gest ciudat cu mâna, și dispăru.

Danny și Poppy au pornit spre niște trepte, dar unul dintre ei îmi făcu semn să îi urmez.