PROLOG
Paşii micuţei răsunau pe coridorul lung. Părul ei blond se mişca într-un ritm alert, iar picioruşele sale începuseră să alerge. Alţi paşi apăsaţi, mai greoi se auzeau în spatele ei. Materialul alb pătat de sânge s-a prins într-un picior de scaun rupt, însă Grace a preferat să-şi rupă rochia şi a continuat să alerge. Coridorul părea interminabil, de parcă, la fiecare pas făcut, se mărea.
Grace se apuca de fiecare clanţă, aruncând uneori câte o privire fugară peste umăr. Fiecare uşă era încuiată, iar cheile erau în buzunarul de la rochia doamnei Stormwell, proprietara orfelinatului. Dar fusese o zi neagră pentru casa 666. Întoarsă de la joacă, Grace îşi găsise prietenele şi pe doamna Stormwell zăcând pe covorul de lângă trepte, moarte. Doamna Stormwell fusese înjunghiată în abdomen. Probabil încercaseră să scape, să fugă, dar evident, fără succes. Avea să fugă şi ea de criminal, de un destin crud pentru un copil de doar opt ani.
O singură uşă s-a găsit descuiată, iar Grace s-a ascuns sub un scaun. Nişte picioare şi o mână ce ţinea un cuţit s-au ivit în cadrul uşii. Fata şi-a ţinut respiraţia blocându-şi gura cu ajutorul mâinilor. Paşii se îndepărtau totuşi, iar după câteva minute, uşa de la intrare s-a trântit. Scăpase. Se ridică cu grijă şi îşi netezi rochiţa cu mâinile. Înapoi pe coridorul imens, liniştea se aşternuse. A început să alerge pe coridor derutată de cele întâmplate. Ajunsă la geamul din capătul holului, îşi îndreptă ochii albaştri spre cerul senin. Brazii din faţa orfelinatului stăteau drepţi, cu vârfurile plecate, ca nişte rude la o înmormântare tristă. Drumul pavat cu piatră ducea către o poartă ruginită. Dincolo de ea, pentru Grace nu exista viaţă. Era singură pe lume, fără niciun prieten sau părinte. Cerul începuse să plângă cu ea, împrăştiindu-şi lacrimile pe noroiul din faţa casei şi pe poteca prăfuită. Se întoarse pe călcâie şi privi tabloul doamnei Stormwell. Chipul blând, trăsăturile proeminente şi privirea îndreptată spre alte scări, ce duceau spre pod, păreau s-o îndemne pe fată în acea direcţie. Cu hotărârea unui om matur, s-a îndreptat spre scări şi le-a urcat cu grijă.
Lacrimile îi alunecau pe obrajii moi, iar paşii o purtau spre moarte. Urca rapid scările, lăsând în urmă o viaţă grea, înaintând spre tărâmul celor morţi. Uşa podului era deschisă şi scârţâia puternic. Un scaun a fost târât de micuţă spre mijlocul camerei. În acea zi, în podul orfelinatului, casa 666, Grace s-a spânzurat, purtând pe buze promisiunea de a-şi răzbuna prietenii.
De atunci, oricine a trecut pragul casei, nu s-a mai întors. În serile când plouă, locuitorii satului susţin că un cântec trist şi suspine se aud din podul casei. Însă nimeni nu a mai avut curajul să verifice orfelinatul după câteva morţi. Niciodată. Nimeni.
