Pulbere

1. Prolog

Autodistructiv. Cuvantul care il defineste categoric. Odata ce si-a readus aminte neincrezator de nepatrunsul fragil din el, imaginatia ii juca feste paranoice deoarece a cautat-o din nou cu privirea... Ea il astepta tocmai la marginea curcubeului policrom pret de cateva clipe, iar intreaga ei esenta se contopise tacuta intr-o drama a cunosterii. El a realizat umil ca fantezia umana era asemeni unui labirint neclar, presarat de o distorsionare complexa a realitatii incriptata in ratiunea nesatisfacuta a fiecaruia . Eul interior incatusat de o prezenta pe care nu o mai intalnise anterior striga intr-o limba indescifrabila un amestec revoltator de litere. Slovele la randul lor se metamorfozau instincitv in cuvinte, dar nu eliberau in mod fluent fraze, ramanand blocate etern in etapa increatiei. Iar atunci, cand memoria ii era devastata de puternica furtuna a subconstientului, misterul anagramei imaginare si-a gasit rezolvarea. Literele care se izbeau puternic de peretele mintii baiatului nu erau decat un singur cuvant. Un cuvant cuprinzator la care se rezuma intreaga sa fiinta. Un cuvant care ii controla gandurile si in ceasul cel de taina al serii. Un cuvant fara de care viata sa cotidiana monotona nu is regasea drumul prestabilit. Asemeni unei avalanse de sentimente care ravasea sufletul intangibil, respectivul cuvant era prezent mereu, iar de aceasta data era menit sa-i inlantuie fiinta tanarului pentru totdeauna. Egoul ii striga neincetat : "Ivy, Ivy, Ivy", asemeni unei invocatii sacre si tamaduitoare. Daca sunetul zguduitor inceta numai pentru o clipa, el simtea ca nu mai avea oxigenul necesar pentru a continua calatoria fara o destinatie anume a vietii. Soptea acest nume "Ivy", pentru a-si regla suflul. Dar adesea, rostea cu buzele tremurande "Ivy" doar pentru a se covinge ca nu era singur. Dar "Ivy" era o maestra in jocul profan al vietii efemere in care noi toti alergam dupa fericire, iar fericirea dupa noi, ramanand neincetat in urma noastra.

Lumina plansa de soare a diminetii clare, devenea tulbure, rece si alunecoasa, iar curcubeul cadea prada unei sorti odioase, imprastiind flori de spaima din partea ei... Pe un ton stupefiat, o "Ivy" ireala graia convingator: " Ai intarziat timp de 6 vieti la intalnirea ta cu mine si cu adevaratul din tine" . Chiar in momentul in care el incerca sa scruteze cu privirea marginea norilor, ea nu se mai regasea acolo. Si-a lasat in voia destinului hartuitor conacul ireal. O adiere placuta a unui zefir obosit plutea spre sufletul ravasit al baiatului... O voce lina, asemanatoare cu a lui "Ivy" intreba indiscreta :" De ce nu ai fost curios sa vezi de unde provine? Poate ca barierele a ceea ce crezi vazand doar sunt depasite de inimaginabil... Sau tu stiai totul cu mult inainte sa simti?" Adierea se transforma intr-un vant insufletit, iar levantul timpuriu sadeste licarul unei pulbere de stele, purtand pe bratele sale interminabile parfumul ploii...sau al ei? O regaseste la fiecare atingere suava a micilor fenomene naturale. A dorit atat de mult sa ii strapunga fiinta incat a pierdut-o, iar ea s-a furisat din viata lui odata cu el. Inainte de plecare i-ai oferit doar un salut orgolios cantat la xilfonul turturilor de gheata, asemeni inimii sale, insa nu avea de unde sa stie ca el avea sa porneasca in urma sa, impins din spate de trecut si ademenit cu aluzii de viitor... Incatusat vesnic de prezent... Si de ea.

***
Orice are atat un inceput, cat si un sfarsit. Insasi luminile mor... Acum e timpul sa-si elibereze sufletele incriptate in lacrimi innodate. Luminile s-au stins sub asteptarea sa nedreapta... Dar ea s-a reintors, fiind mai sincera si mai inocenta decat in trecut. El se scufunda pierdut in intuneric si simte profund cum umbra ei ascunsa il priveste din cel mai indepartat colt al incaperii, ratacind prin mintea lui fara scapare. Momentan nu mai este singur pentru a se cauta pe sine... Dar intunericul din ratiunea sa innegurata nu ingreuneaza situatia? Ii simte prezenta inconfundabila, dar nu reuseste sa ajunga la ea, deoarece ea este mereu la marginea tuturor... Chiar la marginea lui... Il evita. Sau ea se afla intotdeauna alaturi de el? Este nesigur... Oare mai retine cand i-a zarit chipul invelit in placerea misterioasa a razelor de soare, el crezand ca erau solii ei... ai Renasterii sale? Atunci era convins ca ea poseda totul, dar numai pe el nu. S-a inselat... Ea il cunostea cu mult timp inainte ca el sa stie de existenta sa. A trait cu ea insusi trecutul, iar acum prezentul ii graieste ca este nevoie sa il paraseasca, dar ea nu doreste, incercand sa-si ascunda compromisul fata de propria-i persoana si ardoarea nelegiuitoare din privire. Isi apartin unul altuia. Doar printr- o soarta crunta de-a dragului celestei amnezii ispititoare, ,el va fi cel care va renunta la ea, se vor desparti, insa in nestire sufletul se va fi ascuns dupa umbra ei, el ramanand singur la marginea potecii aurite, continuand sa analizeze si sa compare totul cu ceea ce ar fi facut ea. Dar singuratatea era unica lui temere.

***
S-a acoperit cu un strat tulbure de onoare, cu o demnitate neplauzibila daruindu-i acei trandafiri albi, culoarea increderii si a minciunilor sale... Lacrimile ei se lovesc de fiinta lui de piatra, iar la impact zbiara, insa nimeni nu este predispus a mai asculta. Inima lui se plimba ingreunata prin ploaia trupului ei, iar pletele i se incretesc si fata i se netezeste, devine limpede si pura, una cu roua stravezie a diminetii... Dar simturile i se incovoaie, se ingreuneza si cad in nestire. Se zdrobesc si se imprastie. Apoi trebuie culese, dar dominatia tacerii este stapana peste vocile negraitoare .Mai mult decat atat, cine este predispus a-si mai incalca principiile pentru a semna un pact de coexistenta pacifica alaturi de prezentul inexistent, care moare clipa de clipa pentru viitorul iminent, cand tot ceea ce a mai ramas intre cei doi este linistea asurzitoare care prin zgomotul nespus doboara granitele zenitului?