Storm

1. 91 de zile

1. 91 de zile

„It happened that night

The rain was pouring

I had no idea where this was going

You were there

In the city lights

And I knew I had no rights

To break your heart

To tear you apart"

Everett

91 de zile de când nu am mai luat nimic.

            Sunt bine, îmi repet în timp ce mă întorc la cămin de la alergat. Pot să dorm, nu mai am pierderi de memorie.

            Sper să mori.

            Grăbesc pasul. Calc pe frunzele uscate și îmi pot auzi pași prin căști.

            Te-aș omorî pe tine dacă ar aduce-o pe ea înapoi.

            Mereu se întâmplă asta. Prind puțină încredere în mine, iar în secunda următoare aud vocea fratelui meu izbind cuvinte dureroare de pereții minții mele.

            Mă uit la ceasul de pe mână. Pulsul mi-a crescut considerabil, dar nu din cauza că alerg. Ci din cauza amintirilor și a faptului că au trecut doar 91 de zile de când nu m-am mai atins de medicamente. Timp în care corpul meu a încercat să revină la normal. Să intre într-un program de somn, unul de la care nu ar fi trebuit să mă abat. Unul de la care nu m-aș fi abătut, însă Caeden mă urâște atât de tare, încât s-a asigurat că nimic nu va mai fi normal în viața mea.

            Înainte să iau stânga spre strada care duce spre campus, mă opresc în loc. Este târziu. Foarte târziu, dar știu că portaul o să mă lase dacă îi aduc un sandwich săptămâna asta, așa cum l-am învățat de jumătate de an de când sunt la facultate. Dacă merg la cămin și nu pot dormi, o să mă gânesc că aș putea rezolva cu o pastilă.

            Iar de la una se ajunge iar la o cutie și nu pot lăsa asta să se întâmple.

            Încă nu am obosit suficient de tare ca să mă asigur că dorm la noapte. Trebuie să mai alerg, așa că, decid să o iau spre centru.

            Obișnuiesc să alerg noapte de noapte, până obosesc. Dacă se întâmplă să nu o pot face din cauza vremii, lucrez pentru facultate până simt că-mi obosește creierul. Fac orice ca să mă asigur că nu mai am nevoie de medicamente ca să dorm. Absolut orice.

            Ești patetică.

            Totul s-a întâmplat din cauza ta.

            Taci, Caeden! Taci!

            Închid ochii și simt cum lacrimile calde mi se preling pe obrajii reci. Pentru o secundă mă rugam să plouă, dar nu. Sunt doar lacrimile mele.

            Îmi scot căștile din urechi și arunc o privire în jurul meu. Strada este goală, nicio urmă de vreun om care m-ar putea vedea. Sar peste gardul care desparte pista de șosea și pășesc spre mijlocul drumului. Nu aud sau văd vreo mașină venind, așa că mă întind pe spate. Asfaltul e rece și mă face să mă înfior pentru un moment. Acesta este singurul moment pe care nimeni nu a putut să mi-l răpească. Nici pierderile de memorie care erau consecința a prea multe medicamente și nici Caeden. Cu toții avem ceva al nostru, pe care nimeni nu ni l-ar putea răpi vreodată.