Un glas vioi
Mereu cu vorbe bune...
Și cu multe râsete...
De la o glumă...două...trei...
Doar fericire emanai,
Erai o rază lină de soare
Ce mângâia sufletul tuturor.
Și sfat după sfat,
Tu mereu mi-ai dat...
Prietenă, soră,
Chiar și mamă îmi erai,
Iar eu, fiica ta de suflet.
Mereu astfel mă prezentai.
Suflet bun și foarte darnic.
Din puțin, câte puțin,
Tuturor le ofereai,
Pentru că, dar din dar,
Se face Rai.
Aprind o lumânare-acum...
Și stau tăcută...
Ai devenit un înger păzitor
Și iubitor...
Flori nu îți aduc,
Ai vazut prea multe la viața ta,
Nu-ți mai plăceau.
Dar aprind o candelă la locul tău de veci,
Cu-o lumânare parfumată,
Și-o poezie îți dedic;
Îți zic sincer, nu voiam.
Nu voiam, deoarece,
Era greu de înțeles că,
Nu-ți voi mai revedea chipul,
Nu voiam să realize că,
Nu-ți voi mai simți îmbrățișările
Și sărutările alinătoare pe frunte...
Dar...încep să realizez...
Și îți spun sincer,
Mă doare....
Îți dedic această poezie,
Îngerul meu...
Și-ți promit că,
Voi griji de frățiorii mei de suflet
Și de tatăl meu de suflet...
Voi griji de ei
Și le voi alina durerea...
Dormi în pace, fără griji,
Fără durere,
În liniștea asurzitoare,
Sub așternutul razelor de soare...
Adio!...
