behind the smile//p.jm

☆capitolul 1☆

《Mamă, tată, multumesc mult. M-ați băgat în depresie și pentru asta nu o sa va uit.》
●○

Hei, eu sunt Naomi, am 17 ani.
Deși sunt mereu cu zâmbetul pe buze, nu înseamnă că sunt așa cum par.
Am un trecut oribil și nu pot spune ca prezentul e mai bun. Însă se putea si mai rău, nu?
Copilăria mea nu a fost întocmai frumoasă, ca a altor copii. Mereu am fost ținută flamandă și mereu eram bătută. Părinții mei se certau mereu din vina mea, până când de ziua mea la vârsta de 9 ani, m-au abandonat pur și simplu, lăsându-mă în apartament singură fără nimic.
Ce pot zice macar aveam un acoperiș deasupra capului.

Două luni am îndurat foamea si singurătatea. Ei bine poate ca nu am fost chiar atât de singură.
Ultimele cuvinte pe care mi le-au spus, mi s-au întipărit în minte.
Poate ca pe atunci nu le înțelegeam prea bine, însă acum, le inteleg si imi rasuna in minte mereu.
Nu erau întocmai niște cuvinte de adio...

"Esti o greșeală!"
"Nu ar fi trebuit să te naști!"

După acele două luni, halmeoni m-a găsit si luat cu ea în Seul unde m-a crescut cu mare atenție și mi-a oferit de toate.

Revenind la prezent, acum ma transfer la un alt liceu, deoarece am note destul de bune.

În fine, acum sunt în fața clasei zâmbind si ascultând profesorul cum le spune colegilor mei despre mine.

"Buna, eu sunt Naomi, încântată" zâmbesc și fac o plecăciune în semn de respect, iar apoi mă așez în penultima bancă de lângă fereastră unde m-a pus domnul profesor.

Ora a fost destul de simplă și pot zice chiar plictisitoare deoarece în mare parte se discutau noțiuni pe care eu deja le știam foarte bine.

A venit si pauza, bineînțeles că în jurul băncii mele s-au adunat toți colegii punându-mi diferite întrebări de care eram pur si simplu sătulă, dar totuși le răspundeam cu un zâmbet și cu o voce calmă.

Au trecut și orele, însă a trebuit să rămân cu șeful clasei care avea responsabilitatea de a-mi prezenta tot liceul.
Acesta părea pur și simplu plictisit, fără chef de viață. Eh măcar nu-i vorbăreț sincer chiar n-aveam chef de nimic.

Acum sunt acasă, la birou făcându-mi așa numitele teme grele.
Cobor în bucătărie pentru un pahar de apă, însă mirosul mâncării pregătite m-a făcut să sar peste trepte ajungând chiar mai repede la destinație.

"Mmm, ce bine miroase!" spun ațintindu-mi privirea spre deliciosul fel de mâncare pregătit ce stătea pe masă năpăzit.

"Oh, bună și poftim la masă!" îmi spune aceasta cu o voce înduioșătoare.
Halmeoni, pentru mine este cea mai de preț persoană. Ea e singura care ma îngrijeste si ma înțelege. Nimeni nu ar putea o înlocui si viata mea fara ea ar fi un iad.

După ce m-am înfruptat din bucate am spălat vasele și am mers sa îmi fac rutina de seara, urmând ca mai apoi să mă pun direct la somn.

{dimineață}

Alarma care suna încontinuu m-a trezit din somnul meu dulce, dându-mi de înțeles că trebuie să mă ridic pentru a începe o altă zi de școală.
Cu lene îmi fac rutina și mă îmbrac urmând ca mai apoi să îmi iau la revedere de la halmeoni si mergând spre școală.

O altă zi plictisitoare în care doar a trebuit să zâmbesc, să îmi iau câteva notițe și să par atentă la ore.
Deja mi-a intrat in obicei acest fel de comportament.

Acum sunt pe acoperiș, locul meu preferat din toata clădirea.
Aici nu e nimeni, e liniște, nu trebuie să mă forțez sa zâmbesc și pot chiar să plâng dacă simt nevoia.
Nici nu am mai realizat când s-a sunat și m-am ales cu o detenție de două ore.