behind the smile//p.jm

☆capitolul 5☆

《Tu...persoana care mi-a întins o mână pentru a mă scoate din întunericul sufletului meu.》
●○

Weekend în sfârșit! Fără școală, fără profesori, fara colegi handicapați, doar eu! Mă ridic din pat făcându-mi repede temele, apoi ma întind iar în pat adormind.

[...]

Mă trezesc uitându-mă la ceas, acesta indicând ora 01:58. Mă îmbrac îmi iau rucsacul cu ceva alcool si câteva plicuri si plecând spre destinație.
Bântuiam străzile luminate slab de stâlpuri si de lumina lunii.

Intr-un final ajung la pod. Ca de fiecare dată lumina lunii se reflecta în apă. Seara asta era diferită de celălalte. Aveam de gând să mă distrez în felul meu. Imi scot sticlele si încep a da pe gât. Nici nu realizez cand se așează o persoană lângă mine și începând să-mi vorbească.

"Hei..esti bine?" spune zguduindu-mă ușor.

"Bine...? Oare am fost vreodată bine?"
murmur eu uitându-mă în gol.

"Ce vrei sa spui?" ma întreabă acesta așezându-se un fața mea.

"Las-o balta Jimin..." rostesc eu, urmând ca mai apoi să mai dau un shot pe gât.

"Eu cred ca ai băut destul...hai mai bine sa mergi acasă." spune luându-mă de braț încercând să mă ridice.

"Ce naiba Jimin? Lasă-mă în pace!" țip eu către acesta și mă smucesc.

"Pe dracu! Vrei sa te las în pace? Încetează să te mai ranești in halul asta!" îmi răspunde furios.

"Nu zi de mine cand si tu faci acelasi lucru!" spun si ma ridic luându-mi rucsacul.

"Pe naiba!" Si acum unde pleci?" spune ridicându-se si apucându-mă de mână.

"Ugh..ma gândeam la un club sau acasă sau sa ma arunc în apă..idk ala bala portocala...care sa fie?"

"Taci naibii si hai acasă" spune trăgându-mă după el.

Mergem cam juma de ora si ajungem in fața unei case. Fără a mai zice nimic intrăm iar eu deja priveam tot ce e in jur.
Acesta ma trage într-o cameră toata fiind neagră. Ugh...negru...arata perfect!
Mă pun pe pat, iar acesta lângă mine.

"Si...unde naiba sunt?" spun căscând.

"La mine acasă" raspunde simplu uitându-se spre mine.

"Mai bine rămâneam acolo..." murmur eu.

"Mă rog...Îmi spui si mie de ce esti asa?

"De ce îți pasă atât?"

"Nu meriti o astfel de viață."

"Eh..uite asa a fost sa fie" spun si ma ridic ieșind afară.

Acesta ma urmează si se pune lângă mine.
Imi scot pachetul de țigări sperând că a mai rămas ceva în el.
Spre fericirea mea chiar mai aveam câteva. Scot una si o aprind.

"Dar tu? Tu ce ai pățit?" spun si las fumul sa imi părăsească plămânii.

"Sa zicem ca am avut un trecut complicat si într-un fel am ramas singur fara nimeni căruia sa ii pese" oftă si își aprinse si el una.

"Cam asa ceva si eu.." spun pregătindu-mă sa imi aprind alta.

"Opreste-te...Îți fac rău..." spune acesta luându-mi-o din mână.

"Și ce dacă? Măcar ma calmez, ma ajută..." rostesc pe un ton stins

"Te ajuta pe naiba" spune și mă târăște inapoi in casă.

"Yah...lasă-mă...d-doare..." spun aproape plângând deoarece ma strângea de incheietură.

Acesta slăbește puțin strânsoarea si ma târăște inapoi in cameră aceea întunecată dar totusi plăcută.
Mă așez pe pat, iar aceasta pe un scaun în fața mea. Se uita atent la mine așteptând să vorbesc. Intr-un final n-am mai rezistat. Simțeam că trebuia sa ma descarc cuiva. Stiu ca el nu e persoana potrivită însă ar fi cam singurul în acest moment.

"M-a părăsit...si acum...acum numai am pe nimeni..." rup eu tăcerea începând sa vorbesc

"Cine?" spune privindu-mă insistent

"Halmeoni...a fost singura persoana...care...care m-mă înțelegea...si ea...ea...s-a dus" pufnesc în plâns.

Acesta se ridică repede de pe scaun si se pune lângă mine punându-mi capul pe pieptul lui. Apoi mă îmi mângâie spatele șoptindu-mi.

"Shh...sunt aici..." șoptește continuând neîncetat sa îmi mângâie spatele.

Îi puteam auzi bătăile inimii. Nu stiu daca asa erau ele sau dacă erau accelerate. Cuvintele pe care mi le spunea chiar ma ajutau. Mă linisteau si într-un fel ma simteam în siguranță și parcă nu mai eram așa singură.
Lacrimile continuau să cadă din ochii mei deși numai eram tristă. Eram extenuată. Imi închid ochii si adorm.

[...]

Razele puternice ale soarelui îmi mângâiau ochii, forțându-mă parcă sa ma trezesc. Si voiam atât de mult sa mai dorm. Nu voiam să mă mai trezesc.

"Soarele mă-ti!" spun frecându-ma la ochi.

"Înjuri si soarele?" spune Jimin aproape râzând.

"Cine naiba l-o pus sa ma trezească asa devreme?" rostesc iar apoi casc.

"Devreme? E 4 de amiază..." pufnește în râs.

Mă uit la el. Asa fericit si totusi trist. Macar el poate râde. Mă uitam la el neincetat. Eu voiam să îmi iau ochii însă corpul nu ma asculta. Asa frumos. Iar el mă înțelege. E cam singura persoana...

"Oh, zâmbești! OH DOAMNE!" țipă acesta.

"Zambeam si înainte, care-i faza?"

"Dar de data asta e un zâmbet sincer, stiu sigur! E complet diferit! spune ridicându-se de pe scaun si intinzându-se pe pat.

Se ghemuieste lângă mine, inchizându-și ochii.

"Yah...ce faci?"

"Mă pun să dorm si eu.." spune luându-mă în brațe.

"Și până acu ce ai facut?"

"Păi nu prea am adormit"

"De ce?"

"Ai avut febră si ai vorbit plângând toata noaptea până acum pe la 3." spune căscând.

"Nu ca ar fi prima oară când am febră..sau cand plâng noaptea... Pățesc des..."

"Se putea agrava... De aceea-"

"Nu era ceva dacă se agrava...Nu conta ca muream sau nu. Oricum nu i-ar păsa nimănui..."

___________________________________________

🌸ana