Mă plimb în vid. Firele mele de păr se prefac în sfori și coboară pe pământul rece deasupra capului meu. Plouă pe retina mea când oamenii își leagă sfoara în jurul gâtului. Atunci unghiile sapă în oasele sternului după inimile lor, le sfărâmă și devin stele. Soarele sângerează prin porii mei. Răcoarea lui îmi crapă buzele înțepate de pietrele dintr-o lună sfărâmată. Crengile de nuc ce adăpostesc lacrimi de înger îmi străpung urechile și ard timpanul. Mușcă-mă cu petale de crini și spune-mi că am murit, pentru ca dacă asa se simte viața, eu devin frunză de copac.