— Cum a fost ucisă privighetoarea:
"Să ucidă privighetoarea...a fost simplu. Fiindcă ea era liberă, independentă, invizibilă în ochii celorlalți. Însă, dintre toți, el a remarcat-o, a ademenit-o și a făcut-o captivă sufletului său. Iar ea nu s-a opus, fiindcă în acea colivie a regăsit căldură, iubire și protecție. Se afla în brațele deschise ale unui suflet viu și blând, ce îi dădea tot ce avea nevoie, deși ea nu putea oferi nimic mai mult în schimb. Doar cânta, veselă și plină de pasiune ceea ce nu putea exprima în cuvinte. Îi plăcea să privească lumea din colivie, fiindcă nu cei din jur o interesau, cât ceea ce avea aproape.
Privighetoare nu și-ar mai fi dorit să plece vreodată, însă toate lucrurile bune se sfârșesc la un moment dat. Căci colivia a început să vrea mai mult, și mai mult, iar privighetoarea a ajuns încolțită de cerințele coliviei și a fost nevoită să plece. Și au luat-o pe drumuri diferite, glasul i-a pierit iar lacrimile i s-au rostogolit pe obraji. Fiindcă și privighetorile pot plânge și adesea o fac mai tare ca oamenii. Și și-a întors privirea la fiecare pas spre colivie, sperând ca aceasta să o privească la randul său și să se întoarcă la ea. Lucru ce nu s-a întâmplat. Privighetoarea și-a înghițit lacrimile, văzând cum universul său dispărea descompunându-se în fire de nisip și praf de stele.
Dar o parte din ea rămăsese încă impregnată acolo, iar acolo unde nu era inimă, domnea rațiunea. Și privighetoarea dorea să moară. O simțea în vene, alergând ca argintul viu, incertitudinea de a putea trăi. Și a zburat departe, cât de departe și mult a putut, până ce aripile i s-au frânt, așa cum îi fusese frântă odată inima.
Însa ea nu a încetat să existe, ci s-a agățat de ultimul fir de speranță ce o ține captivă între cele două lumi, așteptând naivă ca acea colivie să se întoarcă și să-i dea ceea ce era deja de mult pierdut. "
