„Scrisul - mântuire spirituală
          Proza lui Eduard Antonovici, scrisă alert şi fără zorzoane, este o îmbinare de real şi de fantastic: în decoruri şi în medii contemporane cu noi, descrise într-o manieră cât se poate de realistă, printr-un cuvânt, printr-un detaliu, printr-o aluzie, ne este sugerat supranaturalul, ni se strecoară o bănuială, ca o adiere, a ceea ce va urma şi care, în ciuda lipsei tenebrosului din descriere, depăşeşte lumea noastră, a contingentului.
          Desfăşurarea acţiunii este de cele mai multe ori palpitantă, autorul ştiind să-şi dozeze efectele, menţinând permanent trează atenţia cititorului, stârnindu-i interesul şi intretinându-i curiozitatea.  Este o însuşire crucială pentru un povestitor. Personajele lui Eduard Antonovici caută eliberarea de ele însele prin iubire, prin dăruire, stări sufleteşti pe care le simt ca pe-o cale a mântuirii. Iubire, simţită şi ca ispăşire, la capătul căreia urmează liniştea definitivă. Posibilitatea spiritului de-a se detaşa de chingile materiei, de-a evada nu numai din închisoarea-închisoare, dar şi din propriul trup, este o altă fantasmă care bântuie mintea scriitorului. Acest autor se vădeşte a fi un suflet neliniştit în căutarea unui echilibru pe care cred că l-a găsit şi va continua să-l descopere în scris: scrisul, în care-şi investeşte speranţa, ca într-o mântuire. Şi are toată îndreptăţirea să continue, dovedind înzestrare pentru calea pe care a păşit, cu o evidentă pasiune artistică.
          ILEANA VULPESCU  
          25 iunie 2003"