Rox

    Aseară am vizionat "Titanic"-ul în întregime pentru prima dată în viaţa mea. Cred că n-am fost niciodată mai bucuroasă că nu văzusem până la capăt un film atât de cunoscut, un film internaţional, pentru că sunt sigură că nu l-aş fi înţeles niciodată dacă l-aş fi văzut mai devreme. 
          	
          	   A fost copleșitor!
          	
          	   Din momentul în care a început şi până la final am avut un asemenea sentiment de emoţie, de parcă eu aş fi fost Rose şi aş fi retrăit ceea ce a simţit la scufundarea Titaniciului. Un film splendid. Atât de profund am înţeles acţiunea încât atunci când i-a dat drumul lui Jack să se scufunde, m-am ridicat alarmată şi am întins mâna ca să-l prind eu. Cred că am dobândit şi o fobie pentru apă. "Titanic"-ul  a fost uimitor, superb, poate puţin înfiorător. Mă înspăimânta modul în care mureau, rând pe rând, 1500 de oameni doar pentru că alţii erau egoişti. Şi cred că involuntar am trăit un sentiment de spaimă când m-am închipuit pe mine acolo. 
          	
          	   Rose, Rose Dawson, s-a ţinut de cuvânt şi a avut o familie cu mulţi copii. Iar Jack a rămas cu trupul pe fundul Atlanticului şi cu sufletul în pieptul ei.