În perioada asta a anului stăteam și mă la cum o să fie totul, cine o să vină, ce cadouri o să primesc, ce tort o să am.
Anii au trecut, am crescut și am început să realizez că dorințele mele erau cam egoiste. Mama nu avea mereu bani pentru ziua mea de naștere, dar făcea orice ca să îmi facă un tort, niște prăjituri și să-mi cumpere un cadou. Mă simt prost doar când mă gândesc că nu conștientizam asta, mă gândeam la petrecerea de ziua mea, fiindcă atunci era singura zi din an în care chiar eram în centrul atenției din partea tuturor. Părinți, frați, verișori, nași, bunici, toți, mă priveau și nu ca pe ciudată urâtă, ci ca pe un copil care a mai crescut un an.
Acum un an, pe când în sfârșit împlineam vârsta de șaisprezece ani, i-am spus mamei că nu vreau să-mi țin ziua. Nimic din ce îmi aminteam de ,,ziua de naștere" nu mai trezeau niciun sentiment în mine. Tot ce voiam era o zi liniștită, în care poate să ies la o plimbare, să citesc și să nu mi se reamintească că a mai trecut un an. Mama să-mi facă un tort, pentru că știa că nașii mei aveau să vină.
Am venit de la liceu, plină de supărare și frică. Pe când toată lumea mă felicita, am început să plâng. Unii credeau că din cauza școlii, alții pentru că mi-au făcut ziua chiar dacă nu am vrut. Problema nu era asta, nu a fost niciodată. Adevăratul motiv pentru care plângeam a fost pentru că în fiecare an realizam că nimic nu s-a schimbat. În ochii lor am rămas un copil leneș timid și fără de prieteni. Am rămas o ciudată care zâmbește din orice lucru, căruia îi tremură vocea când este pe lângă cineva nou, care se îmbracă ca un băiat și care citește. Am rămas....eu.
Acum, din fericire sunt fericită să anunț că Sigyn din trecut s-a stins. Ea este mult mai curajoasă în lucruri noi, se mândrește că citește și se laudă că are mereu forța să zâmbească și să râdă, indiferent de situație. Își adoră corpul și tot ceea ce a ajuns să facă ca să-și hrănească dorințele sufletului.
Sigyn se iubește pe sine.