Străinul din Amurg
T. Ufletor
În noaptea cea de nepătruns, pe drumuri fără glas,
Îl caut pe acel ce-n vise umbre negre mi-a lăsat.
Nu-i prinț din basme vechi, ci unul cu suflet sfărâmat,
Cu ochi ca jarul stins de ploaie, de doruri apăsat.
Cu pas ușor, se-nalță din tenebre reci și grele,
O umbră în văpăi de gând, cu tainele-i rebele.
În jurul lui, tăcerea e o mantie subțire,
Și-ascunde în privirea sa durerea de iubire.
Ah, cum l-am cunoscut cândva, în amurgul efemer,
Un prinț ce arde tainic, sub zâmbetul sever.
Nu-i făurit din aur, ci din patimi și uitare,
Un vis ce naște dorul, dar piere-n depărtare.
În miezul nopții doar apare, un chip de necuprins,
Un prinț al umbrelor, strivit de ce-a fost și ce-a-nvins.
Pe buze, i-am simțit răsuflul rece și amar,
O șoaptă fără formă, un fum ce-l port în dar.
O, cum l-aș chema în noapte, să-i simt ființa vie,
Dar el dispare-n zori, un vis fără temelie.
Rămâne doar amintirea unui foc prea devreme stins,
Prințul ce nu-mi aparține, dar nici nu m-a respins.