Elegia unei stele căzătoare
T. Ufletor
M-am stins pe buzele nopții, sfâșiată de cer,
O stea prăbușită sub pleoape de scrum,
Și-n inima ta, ca un pustiu efemer,
Mi-ai scris epitaf pe un ultim parfum.
Fusesem lumină, fusesem văpaie,
O candelă arsă pe tâmpla destinului,
Dar tu mi-ai sculptat în tăcere o ploaie,
Și-ai lăsat vântul să-mi șteargă suspinul lui.
M-ai ținut între coaste ca un blestem,
O rană ce arde și sângerează argint,
Dar ai aruncat peste mine un „te mai chem”
Ca pe-un giulgiu uitat într-un murmure stins.
Acum rătăcesc printre umbre străine,
Prin morminte de vise și strigăte mute,
Îți sap constelații cu unghii divine
Într-un cer ce nu-ți mai ascultă sărutul.
Și când vei privi, într-o noapte târzie,
Spre haosul negru ce-mi poartă absența,
Să știi că am fost doar o stea prăvălită,
Dar încă îți ard sub piele esența.
