Înainte scriam şi închideam totul prin sertare, dorindu-mi sa fiu descoperită post mortem, scuturata de praf si lăudată. Voiam oameni în jurul mormantului meu. Voiam o scanteie de eternitate. Vedeam în scris un mod de afirmare. Romantic, nu-i aşa?

Acum am renuntat la visurile rasuflate. Acum scriu pentru ca vreau sa fiu cunoscuta asa cum sunt. "Cinci"-ul absolut. Salbatica si instabila. Seaca si vulcanica. Pasională şi îngheţată. Cu scanteia mea de nebunie, de care ma agat cu disperare. Cu ura mea pentru falsitate si banalitate. Cu contradicţiile mele. Cu visurile mele. Cu tot ceea ce sunt, fara sa-mi fie ruşine de nimeni si de nimic. Cu intregul meu ego.

 "L'histoire de ma vie n'existe pas; ça n'existe pas. Il n'y a jamais de centre. Pas de chemin, pas de ligne." - M. Duras, Iubitul

“Inlauntrul tau salasluia o imagine pe care ti-o facusesi tu despre viata, o incredere, o cerinta anume, erai gata de fapte, erai gata sa suferi, sa te sacrifici – pentru ca apoi, pas cu pas, sa-ti dai seama ca lumea nu cerea de la tine nici un fel de fapte si sacrificii sau ceva de genul asta, ca viata nu e un poem eroic cu roluri de eroi si alte lucruri dintr-astea, ci un salon confortabil pentru oamenii cu obiceiuri burgheze, in care individul se declara pe deplin multumit daca maninca si bea, daca isi soarbe cafeaua, daca impleteste ciorapi, joaca taroc si asculta muzica la radio. Iar cine vrea altceva, purtind in el insusi eroicul si frumosul, admiratia pentru marii scriitori sau admirat ia pentru sfinti, nu-i decit un nebun si un fel de cavaler Don Quijote.” - H. Hesse, Lupul de stepa