Mircea Ivănescu – Amintire din copilărie
《noaptea tîrziu, și cu ochii măriți, ascultînd
sunetul ploii în curtea mică din spate,
și știind că a trecut totul – fără putința întoarcerii
în vremea curții de piatră – și cînd așteptam
pașii lui zvîcniți, grei – mergea întotdeauna
foarte repede – și pe urmă poarta scârțîind
și mai trecuse o zi – și puteam să adorm,
venise acasă. cu ochii deschiși, regăsind
simțămîntul de ușurare – dar și spaimă, așa cum
se luminează a ploaie, și e lumina lividă.
ușurare – s-a întors acasă, eu am acum
mai mult decît dublul vîrstei lui, și nu l-am văzut niciodată
altfel decît fiind mult mai mare – și mai înalt
și mai împlinit decît nedesăvîrșirile mele.
și acum eu aș putea să fi fost tatăl lui,
și îl știu, cu viața lui terminată, împlinită.
așa cum mi-aș ști un copil pe care nu-l mai pot în nici un fel ajuta,
și uneori – rar, sigur – mă regăsesc noaptea cu ochii deschiși
cu spaima de atunci. plouă și e târziu, și încă
el n-a venit.》
