După ore am plecat acasă repede. Am bătut la uşă. Nu mi-a dat drumul nimeni, semn ca mătuşa mea nu a venit. Am descuiat uşa şi am intrat in casă. M-am spălat, m-am schimbat în ceva mai lejer şi stăteam în pat gândindu-mă la ce s-a întâmplat azi. De ce m-ar plesni? Nu era nimic grav. A făcut-o fără un motiv întemeiat. Iar eu plângeam ca o proastă din vina lui.
Cineva a bătut la uşă. M-am dus să deschid uşa.
Când am deschis ușa era Kakashi. Nu imi venea să cred. Ce caută la mine?
-Kakashi? Ce cauţi tu aici?
-Am venit să văd dacă eşti bine.
-De ce n-aş fii?
-Păi, te-am rănit... scuze.
-Am şi uitat, i-am zâmbit.
-Ce zâmbet fals.
Expresia mi s-a schimbat rapid.
-De unde ştii?
-Când am plecat de la banca ta am văzut cum îţi curgeau lacrimile...
-Ce!? A mai văzut cineva?
-Cred că nu.
-Sper.
-Eşti singură?
-Da. Vreau să te întreb...
-Ce?
-De ce m-ai lovit?
-Asta e valabil pentru toţi: nimeni nu îl jigneşte sau îi face rău lui Obito. Mai ales tu.
-Cum adică eu?
-Vrei să-ţi zic? Te place! De când te-a văzut prima dată.
-Nu ştiam... Dar ce voiai să fac!? Mi-a rupt placa!
-Puteai să-i accepţi scuzele.
-Am treabă. Pa, Kakashi.
-Stai!
Vroiam să închid ușa dar şi-a pus piciorul.
-Pot să intru să mai vorbim?
-Păi, abia te cunosc şi...
-Mersi.
A intrat.
-Ai o casă draguță.
-Da, mersi. Zi-mi ce vrei.
-Simți ceva pentru Tobi?
-Eu... Nu ştiu ce să raspund...
-De ce?
-Păi ai zis că dacă cineva se ia de Tobi sau îl jigneşte... Nu vreau să îl jignesc! Dar eu nu simt nimic...
-Am înţeles. Ne mai vedem.
A ieşit la fel de repede cum a și intrat.
Conversaţia asta a fost ciudată. Însă am rămas cu nişte nelămuriri... De ce şi-a cerut scuze? Și de ce îl apără aşa pe Tobi?
Și nu îmi vine să cred... Tobi mă place.
M-am aşezat în pat şi mă plictiseam. Nu voiam să îmi fac temele. Îmi era prea lene.
Eram întinsă în pat, privind tavanul. Mă gândeam la Kakashi şi vorbele lui. Mi-am dat seama că îl cunosc aşa de puţin. Of, aş vrea sa-l cunosc mai bine. Aş vrea... Am adormit.
Când m-am trezit era ora 18. Am dormit ceva. M-am gândit să ies la o plimbare.
Mă plimbam pe stradă. Vedeam cum apune soarele. M-am uitat în stânga mea, căci mi se părea că aud o voce cunoscută. I-am văzut pe Tobi și Kakashi. De ce totul se învârte în jurul lor? Voiam să plec mai repede să nu mă vadă. Dar, Tobi mă văzuse deja:
-Rin!! Heeei, Rin!
-Ah, Obito...
-Ce faci pe aici?
-Am ieşit să mă plimb.
Kakashi era în spatele lui.
-Ştii... Vreau să-ti dau ceva... Un cadou.
-Ce fel de cadou?
De la spate a scos o cutie destul de mare, frumos împachetată.
-Ține!
Am luat în mână cutia.
-Deschide-o!
Mă uitam la el ridicând o sprânceană. Când am deschis cutia am văzut că era o placă nouă.
-Obito...
-Ce? Nu îți place?
-E... Superbă!
Chiar era genială. Nici nu-i mai trebuiau roţi noi. Era atât de super.
I-am sărit în brațe. L-am văzut pe Kakashi. În timp ce eram la gâtul lui Tobi, îl priveam pe el. Băiatul de care sunt îndrăgostită. Şi el s-a uitat la mine pentru câteva momente. Apoi s-a întors cu spatele.
M-am dezlipit de Obito.
-Îți mulțumesc enorm! Ne mai vedem!
M-am suit pe ea şi am plecat.
