Gânduri de muritor

Aşa am început ...

Şi îmi aduc aminte de fiecare dată când mă pun în pat, cum mi-a trecut prin minte ca să scriu. Eram micuță aveam în jur de zece ani. Nu îmi plăcea să mă rezum la propozițiile simpe " Ana are mere. " ori " Mama lui Marcel face gogoşi. " mi se păreau seci şi totuşi de ce Marcel? Sau Ionel? Sau oricine altcineva? Mama mea ce avea? Am încercat ceva mai mult, am încercat să povestesc ce am făcut în vacanță, ce mi-a adus Moş Crăciun ori alte lucruri copilăreşti. Vârsta îşi spunea cuvântul. Nu voi începe să spun că naram precum Drumeş sau recitam precum Eminescu, nici acum la vârsta mea aproape dublă nu am reuşit să mă ridic la un aşa nivel. Am evoluat şi am încredere deplină că voi continua, dar nu consider că voi fi demnă ca lumea să mă cunoască pe stradă sau să-mi citească simplele cuvinte aşternute într-o bătălie cu timpul, pe care, evident, clepsidra o câştigă. Acum sunt tristă! Gândindu-mă la secundele ce trec pe lângă mine cu viteză. Sunt sigură că iar voi avea de furcă cu trezitul dimineața şi asta doar pentru că a mea inspirație şi-a găsit acum o portiță. Şi dacă tot mi-am amintut, aş vrea să-mi scriu o memorie, legată de scrisul meu, pe când eram mai mică. Prima dată i-am scris mamei, iar ea m-a încurajat să-i aştern câteva rânduri şi Moşului. Îmi era teamă. De ce? Să nu se supere pe mine că îi cer. E ceva ce mă face să zâmbesc. Presupun că mama mea, mai are pe undeva puse bine şi scrisorile pentru Bătrânul cu Barbă Albă, la fel ca fiecare felicitare de ziua ei. Vă vine să credeți? Am găsit de curând acele felicitări, cu urări, cu inimioare, cuvinte şi desene ce m-au determinat să mă murdăresc atunci cu cerneală şi eventual să folosesc sugativa. Of ce vremuri, ce scris ordonat şi mare aveam. Acum scriu precum un purice, astfel să înțeleg doar eu. De ce? Asta mă reprezintă. Desenam omuleți cu ajutorul unor cinci bețe şi a unui cerc. Acun că le văd mă apucă groza, dar mama m-a încurajat mereu, indiferent de cât de copilăros sau patetic ar fi fost ceva. Merită multă iubire pe care eu nu sunt în stare să i-o ofer chiar dacă o simt ...
Se spune că în spatele oricărui bărbat stă o femeie, dar în spatele unui copil? O mamă grijulie ce nu şi-ar lăsa pruncul oricât de obraznic să scape de spub control. De mici urâm aceste lucruri, dar cu timpul realizăm că nu ni s-a vrut răul. Uneori, precum această seară, stau şi mă gândesc ce s-ar fi întâmplat dacă ea nu era aşa. Datorită ei am reuşit să devin o fată cuminte şi cu minte, să ştiu să moderez situațiile şi să nu renunț. Poate că mulți nu vrem să acceptăm faptul că ele pentru noi înseamnă atât de mult, şi acest lucru este deprimant ...
Cum se face că am luat o altă întorsătură a povestioarei noastre? Mi-am propus să vă spun cum am început să scriu, iar apoi am aterizat la subiectul mama. Cum aş fi putut să îi mulțumesc ființei ce mi-a dat viață dacă nu astfel? Chiar dacă ştiu că ea nu va citi aceste rânduri niciodată, tind să îi mulțumesc.
Pentru mine scrisul este o pasiune, este o plăcere, un dar oferit, ce nu vreau să se irosească. Nu scriu pentru a mă face populară, o fac pentru mine şi implicit pentru persoanele ce simt acelaşi lucru.
Mă întreb dacă toți gândesc ca mine. Dacă toți scriu sau deseneză ( fac şi acest lucru ) când sunt trişti, tresați sau pur şi simplu când simt că se prăbuşesc într-o negură groasă de fum. În spatele tuturor lucrărilor mele se află suferință, temeri şi rar feriricire. De ce am început să scriu toate acestea? Nici eu nu ştiu, încercați să vedeți în sufletele voastre un mod prin a schimba lumea, nedreptate şi poate durerea provocată unii altora ...
Am început prin a scrie de mică, din dorința de a progresa şi acum o fac, însă îmi doresc să îmi împărtăşesc şi gândurile cu persoane dornice.

Asta e povestea mea, aşa am început şi îmi doresc să continui toată viața, însă inspirația să fie bucuria şi dorința de a trăi, a mea şi a celor din jur. Voi cum ați început?