Visul

#4 (Carlos)

„Avem nevoie de oameni care pot visa lucruri inexistente." - John F. Kennedy

Destăinuirea Carlei m-a șocat puțin. Însă mai șocante au fost crizele avute în camera de exercițiu. Nu mă așteptam la o astfel de reacție în cazul unei posibile morți de-ale mele. Această fată deține în priviri niște sclipiri misterioase, sclipiri care m-au făcut să mă îndrăgostesc de ea.

Prima oară am întâlnit-o în urmă cu un an, în prima zi de liceu. O văzusem îmbrăcată într-o rochie pompoasă, din aceea barocă, ieșind dintr-o limuzină albă. Semăna cu o prințesă. Mama ei era îmbrăcată la fel. Noi toți ne aflam în curtea liceului, așteptând să fim împărțiți în clase, în timp ce toți paznicii se comportau cu ele de parcă erau regina și mica prințesă, moștenitoarea tronului. Era cu nasul pe sus, așa că l-am pus pe Alberto să îmi țină ghiozdanul ca să merg să o întâmpin și eu, alături de ceilalți paznici. Aceasta, observându-mă, a zâmbit apoi a scos un chicot. De la primul contact vizual, am simțit cum mă îndrăgostesc. Însă unul din paznici, văzându-ma, m-a lovit cu un genunchi în burtă, făcându-mă să cad și să mă ghemuiesc de durere. Mica fecioară, Afrodita ochilor mei, a avut o reacție tare șocantă la vederea acțiunii paznicului. Aceasta i-a șocat pe profesori, pe paznici, și pe mama sa.

- Ești nebun? Dios mio! Ți se pare normal să îl lovești? Asta ai merita și tu, numai că mult mai rău! Idiotule! urlă la el, iar el se pitește, uitându-se cât mai mult în pământ.

- Carla Francesca Garcia! se răstește mama ei.

- Mă scuzați, alteță. spune într-un final și paznicul.

A fost foarte ciudat să aud pe cineva strigând-o „alteță". Presupun că este foarte importantă în societate. Mai bizar a fost momentul când a alergat spre mine. Probabil că poziția mea îndurerată i-a inspirat milă. Apropie-te mai mult, alteță.

- Ești bine?

- Francesca! Nu auzi? Vino înapoi!

- Lasă-mă, mamă! Deci? Cum ești?

- Sunt bine. Stai liniștită, alteță.

- Spune-mi Carla, te rog.

- Carlos, încântat.

- De asemenea.

Era atât de frumoasă. Albă, blondă, înaltă, slabă, educată. Atât de perfectă. Visam la cineva ca ea.

Timp de un minut cotrobăie în mica gentuță. De acolo scoate un bilet pe care scrie ceva, apoi mi-l oferă.

- Ai grijă! Aștept.

- Ce...?

Până să încep propoziția, ea deja pleca. Am pus biletul în buzunar, apoi m-am întors spre grup. Eram chemați în clase.

- Ce ți-a dat, frate? întreabă Alberto, dându-mi ghiozdanul.

- Verific acasă și te anunț.

- Asta e mare prințesă, știi?

- Du-te mă. E doar bogată și îi place să se îmbrace foarte extravagant.

- Era îmbrăcată pentru balurile ce au loc în vest. Adică elegant, nu extravagant.

- Nu mă voi certa cu tine, amigo.