Ea se plimba pe strada iar mama ei o tinea de mana. Se intorceau de la psiholog. Se indreptau catre doctor.
Da, mama ei aflase. De la Mia.
Isi stapanise tot drumul lacrimile, dar nu pentru fiica ei. Doar pentru ca nu era civilizat ca o femeie la varsta a doua sa izbucneasca in plans pe strada. Societatea o obliga sa isi stapaneasca emotiile.
Dar ea, ea nu se sfia sa arate ce simte. Si se simtea ca o cauza pierduta. Da, asta era ea.
Plangea in hohote, desi mergeau pe strada. Nu ii mai pasa ce credea societatea, pentru ca…
Obosise! Obosise sa asculte parerile celorlalti, sa fie judecata, criticata, obosise de acea nenorocita de constiinta si de acel “bine si rau” pe care, oricum, in ultima vreme nu il mai luase in calcul.
Pur si simplu nu mai putea.
Cum spusese psihologul, aerul era prea greu pentru ea.
Nu planuise niciodata sa isi extinda durerea peste marginile trupului ei. Nu dorise niciodata ca asta sa ii afecteze si pe ceilalti, in special pe mama ei. Dar lucrurile o luasera razna.
Se opri isi lua in mana sa cealalta mana a parintelui.
“Mama, imi pare rau” sopti ea printre hohote de plans.
Mama ei se chinui sa o priveasca neindurator, sa dea o impresie de parinte sever oamenilor care ii priveau.
“ Nu aici. Nu face asta aici”
Si fata izbucni din nou in plans, continuandu-si drumul, sub privirea lumii.
CITEȘTI
O cauza pierduta
Short Story"Si lacrimi curg continuu in jos O lacrima- o amintire! Lacrimi pe un obraz frumos... Si viata ei e-n asfintire!" pasaj gasit pe o pagina de caiet dintr-un centru de recuperare. autorul nu este menționat, însă avem motive sa credem ca este protagoni...
