Scarlett povestește :
Mi-am plimbat privirea pe acea pagină, pentru a cincea oară. Nu înțelegeam nimic. Ce prostie de carte mai era și asta ? Vorbea de nu știu care război, din anul 1968, de a cărui existență nici nu auzisem.
Adică, ok stau prost la capitolul ”istorie”, însă nu-mi amintesc să fi zis proful de istorie ceva despre acesta. Era vorba despre Armata Roșie și Armata Albă. Mai scria undeva la subsol, și a doua denumire : Armata Roșie – A focului, Armata Albă – a gheții. Oare de ce deținea bunica o astfel de carte, în biblioteca sa ? Nu crezusem vreodată că va fi interesată de așa ceva. Adică, majoritatea bătrânilor din zilele noastre, stau pe verandă la o cană de ceai, povestind despre tinerețile și aventurile pline de suspans și intrigă, de acum un secol. Însă, bunica Anya își cam pierduse mințile după moartea bunicului. Acel zâmbet duios, nu mai se strecura pe buzele sale. Ochii ei mari, și profunzi, erau acum adânciți în orbite, ochelarii pe care-i ținea pe vârful nasului, făcând acea privire să pară mult mai blândă, nicidecum impunătoare. Bineînțeles, nu reacționa negativ la amintitea bătrânului cu păr creț, și des, dar atunci când întâmplările din trecut se strecurau în prezent, chipul îi era precedat de o linie adâncă de durere. Ofta des, și îmbrățișa în liniște tabloul, a cărui poză înfățișa trupul masiv și înalt al unui bărbat trecut de vârsta de șaizeci și cinci de ani.
Gândindu-mă mai bine, bunicul reprezentase mereu portița mea de scăpare din lumea aceea controlată de puterea impunătoare a părinților, bazată pe aparențe înșelătoare. Trăiam un vis de mult pierdut. Încă speram la o schimbare, atât din partea mea, cât și a părinților mei. Îmi doream un moment din acela specific unei familii unite, unde să putem cina în liniște, alături de căldura sufletească, și să plutească în aer, iubirea care ne unește, care leagă sângele din ale noastre vene și se crează un lanț imposibil de distrus. Chiar și când eram mică – deși lăudată mai des și având toată atenția din lume -, primeam dese ori în schimb doar indiferență și reproșuri. Nu știu dacă reușisem vreodată să-mi mulțumesc părinții, dependenți de aparențe și de o viață socială cât mai bună. Însă viața mea nu se mai învârtea de mult în jurul lor, de ceva timp eram sigură pe propiile forțe.
- Ciudat – am zis îngândurată, cu ochii încă pironiți în acele pagini. Mintea îmi umbla fanatică prin pânza amintirilor, trecând granița realității, dar întorcându-se pe același drum de nenumărate ori.
Am început să citesc din nou, pentru ultima oară de data aceasta. Dacă nu voi prinde firul narativ, o las baltă. Bunica trebuie să știe ceva din moment ce, această vechitură se afla în podul ei. Probabil îmi va confirma ceva ce vreau să aflu. Sau nu.
” Anul 1968 a reprezentat distrugerea Armatei Focului. Trupele din armata adversă au reușit însfârșit să-i înfrângă pe străinii care le invadaseră poporul. Acele tărâmuri, fuseseră sub captivitate de mai bine de o sută de ani. Oamenii erau închiși în închisorile de sub pământ, sau spânzurați la cererea regelui Dallos. Era un tablou teribil, al unui masacru de neimaginat. Săptămâni întregi, mirosul duhnitor al sângelui vărsat, și al cărnii putrezite se ridica în aer, contopindu-se cu acel parfum răcoros, și rezultând un iz care îți întorcea stomacul pe dos.
Câștigarea existenței devenea o problemă, în toată măsura. Nu mai existau oameni cu putere, sclavii preferând moartea în locul unei vieți lipsite de sens. Totul se destrăma. Dallos era fiul regelui Herex – care a menținut echilibrul celor două lumi total opuse, în profida neînțelegerilor avute de-a lungul secolelor.
După moartea regelui, care a domnit mai bine de 60 de ani, fiul acestuia a distrus pacea și liniștea din acei ultimi ani. Războaiele și vărsările de sânge, au apărut încă din primii ani, aflați sub conducerea neîndemânaticului rege.
Disputele aveau loc o dată la 25 de zile, motivul fiind unul nesemnificant și totuși, Dallos era posedat de putere și cruzime. Viața în Tărâmul dintre munți, a fost schimbată și redusă la distrugere. Totul până când, o eroină sub numele de Ayna a pătruns în sfera acelei lumi, redând putere poporului Armatei Gheții și însuflețind chiar și cele mai rănite suflete. ”
Relatarea întâmplărilor, scrisă sub această fomă părea atât de simplă, și totuși complicată. Părea interesant, nu puteam să zic că nu. Chiar îmi stârnise curiozitatea, și mă rodea gândul că aș putea să-mi scot o medie bunicică la istorie, anul viitor. Am observat că la mijloc, în cusătura paginilor, se afla o bucată roșie – vișinie, adăpostită de ața albă care mai rezistase după atâta timp.
Am rupt firul putrezit cu unghia, și am scos la iveală o petală de trandafir uscată. Învelea ceva tare, ca o bomboană, doar că de o mărime mai mică. Cine ascundea secretele într-o haină de trandafir ? Ce modalitate ciudată.
Am tras pe nas parfumul acela imbietor. Am dezvelit obiectul din interior, de pătura uscată formată din petala unui trandafir roșu.
Acolo, pătată de aroma trecutului zăcea uitată o bucată de hârtie. Am despachetat-o ușor, literele unor rânduri scrise cu cerneală observându-se încă intacte.
Misterul lumii ascunse în Tărâmul dintre munți, te așteaptă pe tine. Trebuie doar să te lași purtat de valul imaginației.
________________________________________________________
Mă știți doar, leneșă ca întotdeauna. Însă promit să nu renunț la poveste vacanța asta, și să scriu cât mai mult ! ^^ Așa că, iată-mă cu un nou capitol care sper să vă transpună în lumea poveștii. Sper că v-a lăsat o impresie plăcută, deci cu această ocazie, v-aș ruga să comentați :)
P.S: Vă mulțumesc pentru că citiți ! Ascultați și melodia din dreapta xD.
