Seria "Iunie"

CAPITOLUL 2

CAPITOLUL II

| Ne arde-apropierea

ochi în ochi cum stăm. |

Zach Hood - Flashbacks

În holul principal este rece, un vânt uşor traversând încăperea. Liniştea domină aerul, cucerindu-mi simțul auzului până când ajung să cred că și cel mai mic zgomot este interesant. Din fericire, găsesc repede uşa pe care scrie Secretariat, iar lumina naturală din cameră pătrunde și în hol în momentul în care o deschid. În faţa mea se întinde o încӑpere enormă, în spate fiind traversată de un birou lung împărţit în ghişee. Răsfoiesc foile din dosarul subţire pe care îl am în mână şi găsesc o foaie ataşată undeva la mijloc care specifică ghişeul 4. Arunc o privire rapidă în jur şi observ undeva în capătul stâng al camerei un ghişeu la care stă o femeie mărunțică, de vârsta a doua, care nu își ridică nici mӑcar o datӑ privirea din nenumăratele hârtii.

Cum ajung, îmi aşez dosarul fără zgomot, salutând atât de încet încât nu sunt sigură că m-a auzit cineva. Biroul se dovedeşte a fi surprinzător de înalt şi îmi dau seama că, de fapt, femeia din faţa mea are o statură normală.

– Bună dimineaţa! răspunde, schimbându-şi expresia neutră într-una veselă care mă face să zâmbesc puţin mai larg.

Este machiată strident şi poartă haine pline de culori ţipătoare care, însă, îi vin incredibil de bine.

Apucă dosarul şi începe să se uite peste toate foile, studiindu-le atent. Mă sprijin uşor cu cotul de birou. Încăperea este una cât se poate de normală; pe lângă biroul imens, scaune albastre stau aşezate lângă pereţi şi câteva tablouri abstracte întrerup din când în când purpuriul pereţiilor.

Nu ştiu de ce mi-am dorit să studiez arta la nivel universitar şi mai ales aici, la UCLA. Poate cӑ, dacӑ UCSF – prima mea opţiune – nu ar fi însemnat o altӑ mutare, în alt oraş, aş fi studiat acolo.

În ciuda faptului că toată lumea îmi spunea că am înclinaţie spre artӑ, probabil mai mult din cauza observaţiilor mele în legătură cu fiecare tablou, desen sau încăpere, nu pot spune că asta mi-am dorit să fac mereu. De fapt, mi-am dat seama doar foarte târziu, la sfârşitul ultimului an de liceu pe care l-am încheiat în California alături de colegii cu care nu m-am chinuit să vorbesc niciodată. I-am spus mamei să nu vină şi mi-a acceptat decizia cu zâmbetul pe buze – poate unul fals şi uşor forţat pe care îl puteam simţi de la celӑlalt capӑt al telefonului – aşa cum a fӑcut mereu.

Liceul în New York a început aşa cum începe un vis, însӑ s-a transformat uşor în coşmar dupӑ cele douӑ sӑptӑmâni petrecute în spital în urma accidentului. Am avut momente în care am vrut să urlu, dar nu puteam să o fac pentru că ştiam că nu va avea niciun efect. Am rezistat fix o sӑptӑmânӑ, apoi am plecat în Los Angeles definitiv, evitând pe cât posibil orice urmă de interacţiune cu persoanele pe care le-am lăsat în urmă.

– Bună dimineaţa, aud o voce cunoscutӑ din spate. Îmi întorc privirea şi îmi deschid ochii pe care nu ştiam că îi ţin închişi.

– Bună, Kyle, răspund.

Îmi aruncă un zâmbet fermecător înainte să îi întindă doamnei de la ghişeu o hârtie mică albă.

– Ai din nou scutire, domnule Morganson? întreabă femeia uşor iritatӑ, semnând hârtia înainte de a continua cu dosarul meu. Kyle dă nonşalant din umeri.

– Am multe probleme zilele astea, răspunde simplu.

Pe Kyle l-am cunoscut acum trei ani, atunci când doamna Green mi-a spus că este unul dintre fiii ei şi că studiază tot la UCLA. Spunea că mi-ar prinde bine să am pe cineva cunoscut, chiar dacă este cu doi ani mai mare decât mine şi va termina mai repede decât o fac eu. Cumva am reuşit sӑ gӑsesc în el un prieten şi o persoanӑ cu care îmi place sӑ îmi petrec timpul liber. Nu mi-a spus-o niciodatӑ, dar ştiu cӑ se abţine sӑ mӑ întrebe despre New York, deşi se duce acolo sӑ îşi viziteze iubita în fiecare lunӑ. Odatӑ mi-a spus cӑ plӑnuieşte sӑ se mute acolo dupӑ ce terminӑ facultatea – adicӑ într-un an.

– Mama se simte bine, spune întorcându-se spre mine şi anticipându-mi obişnuita întrebare.

– Ştiu, zâmbesc. Am vorbit cu ea în dimineaţa asta.

Doamna de la ghişeu nu pare să ne asculte conversaţia. Îmi întinde în sfârşit dosarul zâmbindu-mi politicos şi urându-mi mie şi lui Kyle o zi bună în continuare.

– Deci încă nu te-ai hotărât cu privire la New York, trage el concluzia pe măsură ce ne apropiem de uşa care dă spre holul principal.

Dau uşor din cap, sperând că nu mă observă chiar dacă răspunsul este mai mult decât evident. Câteva secunde mai târziu îl aud oftând intenţionat.

Mi-aş fi dorit ca doamna Green sӑ nu îi fi povestit despre propunerea sa. Mi-aş fi dorit sӑ nu îi fi spus nimic. Acum el mӑ întreabӑ despre decizia mea în legӑturӑ cu excursia în fiecare zi şi nu îmi pot reţine obişnuitul rӑspuns niciodatӑ. Şi cred cӑ nici nu o voi face.

– Ascultӑ, mӑ opreşte când ajungem în rӑcoarea comodӑ de la intrare. Eu plec spre New York peste două zile. O vizitez pe Amanda.

– De asta eşti scutit?

Aprobă din cap.

– Da, dar nu asta era ideea. Sună-mă dacă vrei să vii cu mine.

Îmi mӑresc aproape neobservat ochii şi îl întreb din priviri dacӑ vorbeşte serios. Se îndepărtează fără să îmi mai spunӑ vreun cuvânt. Aş vrea sӑ îl opresc, dar îmi dau seama cӑ nu mai am nevoie de o confirmare. Am primit anunţul cât de clar posibil. Nu apuc să îi spun nimic, însă îmi strâng mai tare dosarul în braţe şi folosesc ieşirea din spatele clădirii, evitând orice privire curioasӑ pe care o primesc.

***

Nimic din ce se află în jur nu îmi pare cunoscut. Îmi ia ceva timp pânӑ când gӑsesc strada principalӑ printre atâtea alei.

Nu am starea necesarӑ sӑ mӑ întorc în apartamentul meu, dar gӑsesc în apropiere un parc aproape gol. Involuntar, mӑ gândesc la propunerea lui Kyle şi, pentru un moment, o accept în gând.

Au trecut trei ani, îmi repet. Poate mi-ar face bine sӑ îi revӑd pe toţi. Poate asta era ceea ce lipsea. Poate doamna Green are dreptate.

Însӑ lor le-ar face bine prezenţa mea?

Bat nervos şi uşor cu picioarele în aleea pavatӑ, apoi îmi scot telefonul din buzunar şi pentru câteva minute doar mӑ holbez la ecranul negru şi aştept sӑ se aprindӑ.

Pe mama nu am mai văzut-o de trei ani. Am sunat-o de sărbători, dar în rest am folosit pregӑtirile pentru intrarea la facultate drept pretext, deși cred că și ea este conștientă de faptul că a fost doar o scuză. Însӑ mereu când am nevoie de ajutor apelez la ea. Şi ştiu cӑ nu îmi reproşeazӑ nimic niciodatӑ, deşi poate aş merita. La un moment dat a început sӑ nu mӑ mai sune şi am început sӑ îi duc lipsa. Nu mi-am dat seama pânӑ atunci câtӑ nevoie aveam de acele douӑ seri pe sӑptӑmânӑ în care mӑ suna şi vorbeam în linişte mӑcar zece secunde.

Ca și cum mi-ar fi auzit gândurile, telefonul începe să îmi vibreze și un zâmbet larg îmi răsare pe față atunci când observ singurul nume pe care voiam să îl văd.

Accept apelul.

– Draga mea, ești bine?

Îmi închid ochii şi surâd foarte uşor. Vocea ei aşteaptӑ pentru un moment. Mama. Pur și simplu.

Respir şi reuşesc sӑ rostesc un „Da" tremurat. Mereu sunt bine. Chiar şi în cele mai groaznice momente, mereu am fost bine. Şi mereu voi gӑsi puterea sӑ fiu bine.