Seria "Iunie"

CAPITOLUL 4

CAPITOLUL 4

Noah Kahan – Close behind

Deşi mi-am repetat în gând cuvintele de zeci de ori de douӑ zile încoace, mâinile îmi tremurӑ în momentul în care intru în biroul doamnei Jones.

– Domnişoarӑ Gray!

O urmӑ de bucurie rӑzbate din vocea sa, iar asta mӑ face sӑ îmi relaxez puţin corpul şi o parte din emoţii dispar.

Mӑ aşez pe scaunul din faţa biroului în timp ce profesoara rӑsfoieşte un dosar şi îmi frec mâinile pânӑ când o senzaţie de cӑldurӑ mӑ face sӑ mӑ opresc şi sӑ îmi îndrept din nou privirea în faţӑ.

– În primul rând, vreau sӑ te felicit din nou. E o mare oportunitate, spune doamna Jones, trezindu-mӑ din starea de reverie în care mӑ aflu. Trebuie sӑ completezi câteva formulare, apoi mӑ poţi lӑsa sӑ mӑ ocup eu de restul,  adaugӑ, întizându-mi câteva foi prinse într-o agrafӑ de birou.

Entuziasmul care îmi acapareazӑ conştientul mӑ îndeamnӑ sӑ semnez foile cu repeziciune, însӑ reuşesc sӑ mӑ abţin şi sӑ citesc cu atenţie fiecare foaie.

Dupӑ ce termin, doamna Jones le strânge şi le pune cu grijӑ înapoi în dosar. Înӑuntrul meu, rӑsuflu uşuratӑ. Mӑ ridic şi mӑ îndrept spre uşӑ, reuşind sӑ rostesc un salut.

– Pot sӑ te întreb de ce ai scris despre mama ta?

Zâmbetul meu pӑleşte, iar expresia mea rӑmâne doar una absolut banalӑ. Deşi am apӑsat clanţa, îi dau drumul, dar nu mӑ întorc. Îmi ia câteva secunde sӑ gӑsesc un rӑspuns care sӑ aibӑ sens altundeva decât în mintea mea şi pe care sӑ fiu în stare sӑ îl rostesc cu voce tare.

– Era singura la care m-am gândit, spun, deşi rӑspunsul meu sunӑ mai mult a întrebare.

Cuvintele rӑsunӑ în mintea mea şi se transformӑ într-un vârtej imposibil de rupt. Simt o ruşine pe care nu pot sӑ o justific nici mӑcar faţӑ de mine.

Tӑcerea ce s-a aşternut în încӑpere îmi confirmӑ faptul cӑ profesoara aşteaptӑ mai mult decât atât. Am impresia cӑ pânӑ şi respiraţia mea se aude la fel de tare precum ceea ce spun. Tot ce îmi doresc în acest moment este sӑ ies din birou şi sӑ uit tot ce s-a întâmplat dupӑ ce am completat şi semnat formularele.

Îmi las privirea în jos, respir, îmi alung toate gândurile din minte şi încep sӑ vorbesc fӑrӑ sӑ îmi pese ce efect va avea ceea ce urmeazӑ sӑ spun.

– Mereu ne-aţi spus sӑ scriem despre ce simţim. Despre ce gânduri avem noaptea. Despre persoanele pe care le iubim. Despre persoanele care ne lipsesc. Despre dor. Mama e rӑspunsul la toate întrebӑrile astea.

Nu mӑ mai uit în urmӑ şi nu simt niciun fel de ezitare atunci când ies pe holul pustiu. Aproape pustiu.

Puţin mai departe de uşa biroului doamnei Jones stӑ o siluetӑ înaltӑ care îşi aranjeazӑ pӑrul negru şi lung pânӑ la umeri la oglinda atârnatӑ de peretele opus.

Apuc sӑ fac câţiva paşi înainte ca o voce subţire sӑ mӑ opreascӑ din drum.

– Ai şiretul desfӑcut.

Îmi întorc capul în mod automat spre dreapta şi observ privirea fetei de mai devreme examinându-mӑ. Îmi verific picioarele şi observ cӑ are dreptate. Îmi fac un nod strâns la şireturi şi mӑ ridic în picioare.

– Eşti Eve, nu-i aşa?

Încuviinţez. Nu o întreb de unde ştie cum mӑ cheamӑ, ci doar îi studiez chipul care acum este întors spre mine. Pare cӑ se uitӑ într-un punct fix, iar ochii îi sunt goliţi de orice fel de sentiment. Clipeşte de câteva ori şi nu pot sӑ fac nimic decât sӑ privesc cum îmi întinde mâna şi sӑ i-o strâng.