Până la finalul zilelor mele

Bunicule...

     — Bunicule, cum ți-ai cunoscut prima iubire? vocea curioasă a nepoatei mele mă face să îmi ridic privirea de la ziarul pe care îl răsfoiesc. Aceasta mă privește cu ochii mari și plini de întrebări peste coperta romanului de Jane Austen pe care îl citește.

     Îmi împăturesc ziarul și îl așez pe măsuța de lângă.

     — Ei, bine...

Cu mult prea mulți ani în urmă

     — Ryker, prinde! îmi întorc capul și întind mâinile ca să prind mingea de rugby.

     Mâinile mi se încleștează pe aceasta și încep să fug cât timp colegii mei de echipă blochează adversarii. Fac slalom printre persoane cunoscute și necunoscute și nu mă opresc până nu înscriu și ne aduc echipa către victorie. Suporterii extaziați din tribune încep să ne facă galerie mai aprig ca până acum, bucurându-se la maxim.

     Minute bune mai târziu părăsesc terenul alături de colegii mei și glumim unii pe seama altora cât timp trecem printre tribunele acum aproape goale. Jason mă îmbrâncește când îi răspund cu semnul „păcii" la gluma tocmai făcută, iar trupul meu se izbește de un altul.

     — Scuze!

     Privesc persoana din fața mea și mă las absorbit de cei mai frumoși ochi verzi pe care i-am văzut în viața mea. Ochi ce mă privesc acum de parcă tocmai am vomitat pe ea.

     — Uită-te pe unde mergi, amice! tonul ei arțăgos mă i-a prin surprindere.

     O analizez mai bine pe fata din fața mea și încerc să îmi amintesc dacă o cunosc, dar mintea mea dă erori pe bandă rulantă. Părul roșcat nu îmi semnalează pe cineva cunoscut. Nici măcar modul în care e îmbrăcată nu mă ajută să o recunosc. Geaca din piele neagră și blugii rupți nu îmi furnizează niciun indiciu. Nicio fată din liceul nostru nu se îmbracă astfel.

     — Ryker!

     Nu îmi dau seama că m-am oprit până în momentul în care sunt strigat de ceilalți. Arunc o ultimă privire la ea și îmi continui drumul. 

     Nu mi-am dat seama atunci că acei ochi mă vor bântui toată viața. 

*

     Așezat în locul meu obișnuit de la cantină privesc în jurul meu la elevii ce se distrează în pauza de masă. Colegii din echipa de rugby fac glume, discută despre viitoarele meciuri sau își pun ochii pe fetele prezente în cantină. Privirea mi se oprește asupra unei persoane de la o masă din colțul cantinei, recunoscând-o pe fata din seara meciului de acum o săptămână. Observ cum privește fix tava din fața ei, ignorând toată hărmălaia din jurul său. Ceva la modul în care stă acolo ‒ singură ‒ mă face să mă gândesc la un cățeluș rănit ce se ferește de toți din jurul său, mârâind și mușcând pe toată lumea. Probabil m-ar pocni dacă i-aș spune asta în față.

     Observ când se ridică de la masă, aruncându-și tava așa că o urmez imediat dintr-un impuls de moment. O decizie pentru care mi-am mulțumit pentru restul zilelor mele.

     Pășesc în soarele arzător al zilei și mă uit într-o parte și în alta până când o zăresc stând la umbra unui copac. Pornesc cu pași măsurați în direcția acesteia și, când ajung în fața ei, mă așez pe iarbă. Părul roșu îi stă liber pe umerii acoperiți de un tricou negru, iar ochii verzi pe care îi are doar o fac și mai frumoasă decât este. Până și pistruii pe care îi are ‒ și pe care nu i-am observat la prima întâlnire – îi dau un farmec aparte.

     — O să taci vreodată? întrebarea ei mă i-a prin surprindere. Mai ales când nu am scos un cuvânt.

     — Dar nu am spus nimic, zâmbesc când privirea mea o întâlnește pe a ei.

     — Atunci nu mai gândi atât de tare! îmi trântește o replică la care nu pot face altceva decât să râd și să mă trântesc pe spate în iarbă. Fata asta este foarte amuzantă!

     Și ce o să mai râd.

***

25.02.2021