Psychology: Reflecții (Vol. 1)

Zvonuri, vorbe şi fapte...

"Există un motiv pentru care ne e frica, fie că-l vom ști sau nu. Dacă nu există, înseamnă clar că nu te vei putea niciodată socoti în rândul oamenilor normali. Știu asta pentru că am trăit asta. Îi înteleg pe oamenii care vin la mine în cautare de ajutor, nimic nu va putea schimba asta. i totusi... ce am de gand sa fac cu asta? Daca nu am putut scapa niciodata de problemele haotice ce ma inconjurau, cum as putea sa le spun oamenilor raspunsurile daca nici macar eu nu le stiu? Mereu mi-e frica de momentul in care adevarul va iesi la iveala."

Astazi era o zi mai calduroasa decat de obicei. Soarele era mult prea puternic, si desi purtam ochelari, de cateva ori aveam presimtirea ca am sa lesin. Era clar ca buna-ziua ca nu eram obisnuita cu o astfel de vreme. De vreo doua, trei ori era sa-mi cada geanta si cafeaua din mana. Sunt prea impiedicata ce-i drept. Cabinetul este aproape si in plus, nu cred ca voi avea parte de o zi prea incarcata.

Am ajuns rapid in camera racoroasa si intunecata. Am aprins lumina si am observat ca geamul era deschis. Cred ca Suzanne a fost aici nu cu mult timp in urma. L-am inchis si m-am uitat la ceas. Nici nu mi-am dat seama de cat de tarziu se facuse, ca o bataie furioasa s-a abatut asupra usii:

-Jacqueline! Jacqueline! Am o veste, draga mea! Descuie usa asta idioata.

Cand m-am apropiat de usa am putut simti piciorul lui Amelie cum forta usa. Am deschis-o in graba sperand ca nu se va strica incuietoarea. Amelie a intrat val-vartej in camera cu niste hartii zburandu-i din mana.

-Vai! Dar ce Dumnezeul meu te-a apucat?! m-am rastit eu uimita. Doar nu crezi ca voi primi o "programare" pe ultima suta de metri.

-Lasa glumele! Am atatea sa-ti spun! Ai primit... si apoi ea a... ai nevoie de asta... copii!

-Ce?! Iar te-ai dus la barul din colt, Amelie?

M-am uitat confuza la ea, care nu-si mai putea controla respiratia din cauza alergaturii pana aici.

-Am atatea vesti! In primul rand, Eleanor nu mai vine azi. Mi-a telefonat. a spus ea detasata, asezandu-se pe un scaun si sorbind din cafeaua mea.

-Cum adica nu mai vine? Era singura mea clienta pe azi. Stii ca am dificultati in plata chiriei! De ce te-a sunat pe tine?! am tipat si m-am uitat la ea disperata.

Am observat un zambet mare pe fata ei cand s-a ridicat de pe scaun si a dat sa plece. Comportamentul ei nu s-a schimbat. A ramas mereu acea femeie de nedescifrat. La cincizeci de ani are mai multa viata in degetul ei mic decat am avut eu in intreaga mea fiinta.

A deschis incet usa si a dat sa plece dar s-a oprit sa-mi spuna ultima ei replica pe ziua de azi:

-Ah, apropo... era sa uit! Esti concediata. Ai timp pana maine sa-ti strangi lucrurile.

-Amelie, nu-mi poti face asta! am implorat-o eu. Stii ca n-am sa ma descurc... unde am sa ma duc?!

-Asculta, Jacqueline, eu te pretuiesc fetit-o, si chiar cred ca ai un talent foarte mare, dar... esti firava...

-Ce vrei sa spui?

-Pentru numele lui Dumnezeu, cum vrei s-o spun?! Nu intelegi. Ai noroc insa. mi-a spus ea dupa care a asezat un plic pe birou. Am sa-ti port eu de grija. Daca ai vreo problema sa ma anunti.

Si cu asta a trantit zgomotos usa in spatele ei.

N-am inteles. Mai intai Elenor, acum ea. Dupa cum o cunosc vorbea serios. Am stat in pragul usii si m-am uitat la biletul de pe masa. Parca eram prea socata ca sa mai aflu ce se intampla. L-am deschis repede si m-am uitat la ce scria:

Draga Jacqueline,

Sunt foarte ingrijorata in privinta ficei mele. Ma tem ca ar putea avea mari probleme. In ultimul timp nu mai mananca, e din ce in ce mai retrasa si a inceput sa ia note foarte mici la scoala. Din cand in cand luminile camerei ei se aprind noaptea si ii pot auzi vocea speriata. Imi este frica sa o las la scoala asa, dar inainte de asta as vrea sa te angajez ca psihologul personal al ficei mele, Eluise. Stiu ca aceasta situatie nu e potrivita in acest moment insa eu am incredere in tine.