Psychology: Reflecții (Vol. 1)

Întâlnirea

Era o seara de toamna foarte furtunoasa. Jacqueline a încercat să treaca neobservata pana la apartamentul fostei sale paciente. Cartierul acela nu era unul în care preferai sa mergi pe timp de noapte si asta mai ales in mijlocul unei vremi ca acelea.
Cu toate astea tânara psiholoagă nu avea de gând sa-şi amâne treburile. A urcat scarile blocului pâna a recunoscut usa apartamentului Eleonorei. A bătut incet la usă, mâinile fiindu-i pline cu tot felul de hartii.
-Oh, Jaqcueline, ce mult a trecut! Intra!
Aceasta întampinare placuta i-a fost facuta de o femeie de varsta mijlocie cu un chip bland şi frumos care aproape ţi-ar fi parut ca apartine mai degraba unei tinere de 20 de ani.
-Multumesc!
Dupa un timp cele doua s-au asezat in sufragerie. Jacqueline părea putin nelinistită. Mai fusese pana atunci in casa Eleanorei dar de data asta ceva era diferit.
-Deci... cum o mai duci? a intrebat Eleanor.
-Bine, multumesc.
-Sa-ti aduc ceva?
-Oh... nu. Am venit aici ca sa discut despre fiica dumneavoastra... sau cel putin asta cred ca vreti sa vorbiti cu mine.
-Da, sigur. Elouise e o fata mai... neobisnuita. Adica nu ma intelegeti gresit dar pana si eu stiu ca e ceva in neregulă. Este o fire mai introvertita insa asta nu mă ingrijora pana sa inceapa problemele.
Felul in care Eleanor a accentuat cuvantul probleme era chiar mai straniu decat situatia cu care se confrunta Jacqueline. A facut-o pe tânără sa se intrebe pentru o clipa daca nu cumva problema fostei sale paciente nu era pe deplin rezolvată.
-Vedeti dumneavoastra, a continuat ea, biata fata se trezeste de multe ori cu noaptea in cap si eu cand vin s-o verific o gasesc dormind in bucatarie! Si nu doar de cateva ori, dar in fiecare seara incepand de prin August!
-Aaa... pai in cazul ăsta...
-Si asta nu e tot! a strigat Eleanor. Astazi s-a incurcat cu niste baieti mai mari. Asistenta scolii mi-a telefonat ieri.
- Înteleg... trebuie sa te avertizez ca nu am mai lucrat cu copii pana acum. a spus Jacqueline. Dar cred si eu ca ceva se intampla cu Elouise. Daca ai timp cred ca as vrea sa discut cu ea. E acasa?
- Da, te conduc până in camera ei.
Femeia a condus-o pe Jacqueline afara din sufragerie si pana la capatul holului dupa care plecă.
Tânăra a deschis usor usa simtind putina emotie. Nu mai consultase un copil pana tunci.
Camera era alba. Fiecare obiect din camera, de la pat si pana la pixuri erau fie albe, negre sau albastre. Pereti erau pictati in alb ceea ce ii dadea incaperii un aspect de curatenie impecabil. Pana si mirosul ii aducea aminte lui Jacqueline de vechile camere de spital.
La birou era asezata o fata inalta si slabuța care scria intr-un caiet. Tanara s-a apropiat de ea si a batut-o usor pe umar.
-Buna, ma numesc Jacqueline. Am putea discuta putin?
-Da, sigur. a raspuns fata.
Expresia de pe fața copilei era neschimbata. Nu puteai sa-ti dai seama daca era deranjata, fericita sau trista. "Ingrijorator" ar fi fost cuvantul la care se gandea Jacqueline.
-Nu te superi daca ma asez putin pe pat nu-i asa? a intrebat ea.
-Sigur.
-Multumesc! Acum as vrea sa-ti pun cateva intrebari.
-Sigur.
-Cum te cheama?
-Luiza.
-Cati ani ai?
-Am 14.
-Te descurci la scoala?
-Depinde...
-Depinde de ce?
-De faptul ca am avut media sapte trimestrul asta dar eu invat pentru fiecare materie.
-Ei bine...
-Dnă Jacqueline, a intrerupt-o Luiza, acum am si eu niste intrebari sa va pun. Pentru inceput, cine sunteti si ce căutati aici?
-Poftim?! a intrebat uimita Jacqueline.
-V-a chemat domnul Carter aici? a spus Luiza.
-Nu! Ascuta... mama ta m-a angajat. a spus tanara, putin mai calm de data asta. Sunt Jacqueline Dupont, psihologul tau. Am fost angajata de către mama ta.
-Ma... mama a...
Pe fața fetei se puteau citi sentimente de furie si şoc in acelasi timp. Apoi, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat, a revenit la starea ei de mai devreme. S-a uitat puțin la Jacqueline dupa care a vorbit:
-Da... sigur. Scuzati-ma, n-am stiut.
-E in regula. a spus tânara.
Au stat un moment fara ca vre-una dintre ele sa vorbeasca. Linistea din camera aceea era deranjanta.
-Putem continua? a intrebat rusinata Luiza.
-Cum vrei. Ei bine, am auzit ca ai de curand niste probleme cu somnul. Ai vreo explicatie?
-Doar niste cosmaruri, asta-i tot. a raspuns ea nevrând sa-si ea privirea de la podea.
-Bine, cred si eu ca nu poti dormi bine in bucatarie. a spus Jacqueline zambind.
-Ăăm... da. a raspuns Luiza in timp ce rosea incontrolabil. Se vedea ca nu-i placea unde duce discutia.
Jacqueline stia asta.
-Ei... mi-a facut placere sa vorbesc cu tine, Luiza. a spus ea in timp ce-si strangea hartiile. Sper ca ne vom revedea curand!
-La revedere, dnă Dupont!
-Oh... inca ceva inainte sa plec.
Jacqueline s-a apropiat putin de Luiza si i-a soptit.
-Te rog, spune-mi Jackie.
Si zicând acestea a iesit afara din camera fetei si in cele din urma a iesit din apartament.

* * *
Era in jur de nouă seara atunci cand Luiza a fost intrerupta din gandurile ei. Primise un mesaj dar nu observase. Mintea ei era in continuare la momentul cand femeia care a venit cu cateva ore in urma a spus ca este psihologul ei.
'Nu pot sa cred! E sigur acum! Până si mama mă crede nebuna! O sa mă dea afara din casă...'
Până la urma si-a venit in fire si asta a fost doar după ce telefonul ei a sunat.
-Alo... a spus ea.
"Elouise! Ce faci, esti bine?"
-Da, nu-ți face griji.
"Slavă Domnului că esti! La naiba... imi pare rau! Dobitoci ăia nu m-au lasat sa trec! Nu am..."
-Stiu. l-a intrerupt ea calmă. Ai fost la locul nepotrivit in momentul nepotrivit.
"Oricum, ai timp sa vornesti?"
-Puțin...
"Asculta, eu plec din oras peste doua zile. Parinti mei mă trimit la scoala de corectie. Daca vrei ne putem întălni cu ceilalti maine la ora patru. Ai timp?"
-Nu stiu. Acum trebuie sa ma vad cu un psiholog.
"Auci! Ce-ai mai facut de data asta?"
Luiza si-a dat ochii peste cap si s-a gandit cum s-o spună mai frumos:
-De data asta... a fost vina altcuiva. a spus ea in asa fel incat sa inteleaga.
"Scuze... din nou! Trebuie sa plec. Ne vedem mâine!"
-Jack...
"Da."
-Te iubesc...
"Stiu... dar oricum e mai bine asa."
-Vreau să le spun si lor asta... a spus Luiza aproape plângând.
"Aşa să faci. Pa."
-Ne vedem.
Si cu asta a inchis.
Era greu, foarte greu. Stia ca nu era întrutotul vina lor dar... asta nu însemna că nu trebuiau să plateasca pentru ce-au facut. Putea parea prea calma in urma celor intamplate iar asta nu era normal...
Cu toate astea era mai îngrijorata in privința celorlalți.
Totusi... somnul o cuprinsese înainte sa-si pună mai multe întrebari. Era mai bine aşa.