Raised by an Alpha

Capitolul 16

  

     Ne-am oprit o singură dată, peste noapte, până să ajungem la granița haitei lui Nicolas. Toți lupii au început să se transforme în forma lor umană de parcă așa ar fi fost obiceiul, așa că m-am supus și eu aceluiași lucru. 

      — Bine ai venit în Blood Moon! mi-a urat Nicolas, bătându-mă prietenește pe umăr după ce am reușit să trag un tricou pe mine. 

    Cu celălalt braț mi-a făcut invitația de a o lua înainte, dar tot ce vedeam erau copacii. Eram încă în pădure. 

      — Mergem pe jos de aici. Nu este foarte departe, mi-a răspuns el de parcă mi-ar fi citit gândurile. Mi-a înmânat rucsacul deja murdar de noroi și a luat-o înainte, parcă țopăind printre copaci. 

    Am încercat să dau uitării scena de ieri, dar nu îmi puteam șterge din cap ochii acelui bărbat. Nici nu dormisem bine din cauza imaginilor care jucau sub pleoapele mele. L-am văzut pe Nicolas vorbind cu câțiva dintre oamenii lui și nu m-am putut abține să nu mă gândesc dacă nu cumva și el se gândea la același lucru. 

    Nici măcar nu părea perturbat, niciunul din ei nu părea. Se părea că doar eu mă mai agățam de acele imagini. 

    Erau mai sălbatici decât eram eu obișnuit. 

    Urmau calea lupului dar asta nu însemna că erau niște monstruozități. Nu?

    Doar le lăsau lupilor mai multă libertate, dar nu ar fi trebuit să fie atât de rău...

    Încă era totul nou pentru mine sau poate că asta făcea parte și din haita lui Colton, doar că nu o văzusem eu. Deși chiar și să mă gândesc la așa ceva era greșit, exista totuși o posibilitate. 

    După câteva minute de mers pe jos, au apărut cei care stăteau la periferia haitei. Copiii se jucau în fața caselor iar mamele lor întindeau rufele pe sârmă. Toți s-au oprit pentru a se pleca în fața noastră, ca semn de respect pentru Alpha-ul lor. 

    Toate casele arătau aproximativ la fel. Arătau ca niște barăci rustice și lungi cu șeminee din foc afară. Nu existau străzi sau trotuar. Era doar pământ și iarbă. Ca și cum cineva ar fi venit în acel loc și ar fi tăiat câțiva copaci, poziționându-și haita acolo. 

    La capătul caselor-barăci, era o altă casă, mai lungă și mai mare decât celelalte. Avea două corpuri și o cărăruie din piatră care ducea direct spre ușa de la intrare. 

      — Asta este casa haitei? Erau și câțiva copaci în fața ei, ca un fel de grădină. Auzeam și ciripitul păsărilor din jur.

      — Nu, este casa mea. Nu există casa haitei. Mi-am întors capul pentru a-l privi, puțin șocat de ceea ce auzisem. 

    Am crezut că toate haitele aveau o casă a haitei. Unde se țineau toate întâlnirile? Unde stăteau membrii haitei dacă aveau nevoie de un loc unde să doarmă? 

      — Nu există o casă a haitei? Nicolas a deschis ușa de la intrare, făcându-mi semn să intru. 

      — Nu. Ne strângem afară când sunt întâlnirile iar dacă cineva are nevoie de un loc unde să stea, trebuie să își construiască singuri. 

    Ei bine, asta explica bărăcuțele lungi de afară. 

    Ușa s-a închis cu un scârțâit în spatele meu, lăsând la iveală un spațiu larg invadat de lumina de afară. Culoarea deschisă a lemnului avea un contrast foarte frumos cu mobila cu care Nicolas a decorat încăperea.