Unsprezece ani au trecut de când Avery și Colton s-au întâlnit, construindu-și o viață doar a lor, împreună cu cei doi copii, bazată pe încredere și iubire. Dar când secrete adânc îngropate încep să iasă la iveală, iar îndoiala și miile de întrebăr...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
M-am gândit și m-am răzgândit în ultimele zece luni de mii de ori dacă era bine sau nu să încep căutările tatălui meu biologic.
Pe de-o parte, undeva în lumea asta largă exista un bărbat care avea răspunsuri nu doar la întrebările mele ci și ale lui Avery.
Pe de altă parte, era posibil să nu știe nimic. Dacă nu avea nicio idee? Adică, trecuseră optsprezece ani și nimeni nu mă căutase. Poate că tatăl meu nici nu a știut că exist. Poate că mama noastră a întâmpinat niște probleme a doua oară cu fertilitatea și a apelat la un centru de ajutor? Era ciudat să mă gândesc la acest lucru, dar exista o mică posibilitate.
Apelasem la persoanele apropiate pentru mai multe opinii, dar tot ce mi-au putut spune a fost „Vom face ceea ce vrei tu". Apreciam faptul că mă lăsau pe mine să decid ce urma să fac dar tot nu eram convins dacă era bine să-mi caut tatăl.
Cu fiecare zi, săptămână, lună, devenea tot mai frustrant. Dacă nu găseam pe nimeni și aveam să sfârșesc cu psihicul la pământ? Eram împărțit brutal și dureros în două, o parte din mine care voia să afle de unde provin iar cealaltă care mereu era plină de furie. Eram furios pentru că nimeni nu-mi dădea un sfat clar, concis. Înțelegeam, la vârsta mea trebuia să încep să iau eu deciziile cu privire la mine și viața mea, dar aveam nevoie de un imbold, de orice care să mă ajute. Eram furios pe faptul că tatăl lui Avery nu era și tatăl meu. Furios pentru că Avery nu a știut nimic. Furios pentru că el nu m-a căutat până acum. Eram un sac plin de furie și nu mă puteam controla.
Iar furia cerea să fie eliberată.
— Liam, nu ești atent! a strigat antrenorul haitei, Rocco, din cealaltă parte a terenului de antrenament, chiar înainte ca un lup de culoarea nisipului ud să mă arunce brutal la pământ.
Aerul mi-a părăsit plămânii când am dat dureros cu spatele de pământ. Am rămas cu ochii fixați pe cerul albastru, simțind cum încep să amețesc în momentul în care am încercat să-mi reglez respirația.
Am auzit pași apăsați îndreptându-se spre mine, iar capul chel al lui Rocco mi-a invadat imaginea cu cerul.
— La naiba, Liam. E a doua oară când ești pus la pământ. Revino cu picioarele pe pământ și concentrază-te naibii, mi-a țipat în față, apucându-mă de încheietură pentru a mă ridica.
Am scâncit de durere în urma mișcării bruște. Rocco mi-a pus repede mâna în zona stomacului, făcându-mă din nou să scâncesc.
— Ți-ai rupt o coastă. Ai terminat pe ziua de azi, mi s-a adresat Rocco exasperat, dându-și o palmă peste frunte.
— Sunt bine, i-am răspuns răspicat, întorcându-mă cu fața spre Jace, lupul cu care mă antrenam, dar Rocco mi-a prins strâns brațul cu mâna și m-a întors brutal spre el. Aproape m-am împiedicat la mișcarea bruscată, dar m-am pus pe picioare și mi-am smuls brațul din strânsoarea lui.
