Proză scurtă - Izvorul lacrimilor lumii

Cu toții ajungem mâine

— Mai stai și tu cu noi, domnule, că doar nu degeaba am făcut clasa a patra împreună!

— Aș vrea, zise domnul privind interesat ceasul din secundă în secundă. Zău că aș vrea!, oftă acesta, își ridică privirea spre ceilalți domni, toți foști colegi cu el, și le zâmbi. În sinea lui însă domnul gândea că se ascunsese mult adevăr în vorbele bunicii Cine zice „zău" minte și mai rău!

Pentru el nu era un secret că nu voia sub nicio formă să mai stea cu incompetenții dinaintea lui. Deși le cunoștea numele întregi, domnul alese să îi privească total indiferent. Domnul X, domnul Y și domnul Z se aflau în gară în aceiași zi cu el tocmai pentru că aflase că trebuiau să ajungă la aceiași destinație, undeva spre ziua de Mâine. Toți absolvenții ajungeau mai devreme sau mai târziu la ziua de Mâine, deși domnul ar fi crezut că X, Y și Z nu aveau cum să ajungă acolo, ci poată să rămână în Prezent unde aparent le era locul. Până și profesorii obișnuiau să spună că din clasa de băieți a douăsprezecea cu majusculă doar el, domnul, avea să ajungă la ziua de Mâine, iar că ei, restul, meritau Prezentul. Totuși, X, Y și Z se ambiționau – așa i se părea domnului – să fie și ei locuitori ai zilei de Mâine. Nu avea importanță; și în Mâine oamenii sunt recompensați după capacități. Și, dacă e să vorbim despre aceste capacități, domnul le avea, pare-mi-se, pe toate. Succesul era – și trebuia! – să fie de partea lui. Succesul era al lui.

Acum însă nu voia să stea lângă cei trei nătărăi – colegii lui – mai mult decât fusese frumos. O mică reunine înainte de a pleca se ceruse, conform etichetei. Îl deranjau multe lucruri când stătea și îi privea pe cei trei, inclusiv faptul că aveau ținute serioase, de genul celor care se cer în Mâine, aidoma alor sale, deși crezuse întotdeauna că nu acesta era stilul lor. Se întrebă totuși când devenise ăsta stilul lui. Nu-și putea aminti. Totuși, lui i se potrivea, lor nu. Își drese glasul, le zâmbi din nou și se îndepărtă, făcându-le încă o dată cu mâna.

— Pe mâine, domnilor!, le ură.

În sinea lui speră însă ca trenul lor – care slavă Domnului nu coincidea cu trenul lui – să derapeze pe șine, să fie luat de furtună, să explodeze. Nu puteau ajunge până și ei la ziua de Mâine! Era inacceptabil pentru tot ce însemnase efortul de ieri.

Era o diferență uriașă între domn și ceilalți trei. Inteligent, peste media lui, șarmant, charismatic, domnul era așteptat ca un mare om al viitorului încă din trecutul scolastic. În rest, X, Y și Z nu reușiseră să depășească media, iar asta păruse să îi amuze întreaga experiență în școală. Năzbâtii peste năzbâtii, petreceri și alte asemeni lucruri neserioase. Privi o clipă cerul, căci în minte i se strecura un gând îngrozitor: ar fi dorit să fie și el parte din acele chefuri zgomotoase! Alungă rapid această idee, pentru că nu era serioasă și așteptă trenul. Era unul rapid, pe care îl vânase de când se spusese că era prima cursă – și cea mai importantă – pentru a ajunge cu succes la ziua de Mâine. Era cel mai scurt drum, cel mai rapid. Zâmbi, mândru de el. Domnul avea cu adevărat minte, nu ca nătărăii care așteptau obișnuitul și lentul tren de după-amiază. Numai proștii urcau în trenul ăla!

Pufni. Își întoarse mustățile, se privi ușor în geam și oftă din nou, aidoma unui om mulțumit. Trenul se oprise în sfârșit cu un zgomot asurzitor. Prestigiosul!, își zise sieși. Era un tren pe măsura lui. Ar fi murit să se știe cu plebea la un loc în trenul micuț care îi urma acestuia. Încăpător, proaspăt vopsit și ferchezuit, trenul staționă pentru ca domnul să poată urca. Alți camarazi ai săi, viitori camarazi la fel de conștiinciosi, nu ca X, Y și Z, se urcară în tren odată cu acesta. Le zâmbi. Îl salutară complezenți înapoi. Avea să fie bine, acum, printre oameni ca el.