"Rosalie, nu!!"se aude infundat vocea ei . Singura voce din viata mea. Probabil are dreptate. Probabil nu am incercat destul. Probabil nu ar trebui sa o ranesc asa cum ea, "viata", mi-a facut mie. Dar acum, cand e singurul suflet care-mi va plange soarta, ar trebui sa îi sterg lacrimile, nu? Defapt, ideal ar fi sa nu le las macar sa curga, nu? Ah! Lacrimi , ce cuvant simplu si usor, dar totusi atat de greu si complicat. Mi-e asa dor sa plang doar fiindca mama nu m-a lasat mai mult timp in oras cu...
"Rosalie..." suspinul celei mai bune prietene a mea ma scoate din capcana gandurilor mele negre. Ce se intampla cu mine? Cat de tare am fost drogata? In secunda in care plansul ei usor se aude in timpanul meu, realizez ce fac. Incerc sa sar. Incerc sa ma arunc in bratele reci si intunecate ale vantului. Incerc sa pun sfarsit suferintei permanent necrutatoare din interiorul meu, inlocuind-o cu cea fizica periodica, de cel putin o suta de ori mai blanda. Nu ma voi arunca. Nu acum.
