17 iunie
A venit odata cu vara dar a plecat cu mult inainte sa se termine. Inca il vad uneori venind spre mine cu chitara lui impovarata de abtibilduri cu trupele sale preferate si cu vesnicii lui blugi rupti. Pletele ii aratau ca niste fire de iarba lasate poate prea mult fara sa fie taiate, iar mainile ii atarnau ingreunate de inele si bratari.
M-a dus in varful dealului si mi-a povestit despre cat de minunata este lumea. Pentru ca apoi sa mi-o distruga. Sentimentul asta. Nu va disparea niciodata. Nu voi uita niciodata imaginea orasului luminat de palpaieli secate de viata. Inca voi simti inima batandu-mi ca atunci si mult dupa ce se va fi terminat. Acea noapte de vara. Acea noapte ma va bantui pentru totdeauna. Uneori ma nimicesc singura ca pe o furnica doar lasandu-ma sa gandesc. Sunt ca un condamnat la moarte ce-si amana pedeapsa distragandu-si atentia, doar ca sentinta-mi sunt propriile ganduri ce ma usuca usor precum o frunza mistuita de flacari. Niciodata suficient de buna si cu toate acestea prea amortita si somnolenta pentru a face ceva in privinta asta. Ma culc obosita si ma trezesc si mai obosita. Incep sa cred ca totusi sufletul este cel ce are cearcane in locul ochilor, asa ca desfac panglicile rosii de pe mana mea una cate una in speranta a ceva necunoscut, in timp ce oceanul din mine da pe afara de furie. Sunt un fir de praf pierdut prin haosul lumii asteia agitate. Mereu mi-am dorit sa pot zbura, insa totusi nu asa. Nu stiu cum se simte sa traiesti o viata bine echilibrata. Ma agat in stanga si-n dreapta ca un om disperat de gandul inecului fara a se putea zbate pentru propria viata, cautand salvare in jurul sau si uitand de propriile-si forte. Adevarul sta evident in fata mea si totusi incerc sa-l scuz. Banuiesc ca, in final, fac parte din acest haos genial al Universului si asta ma va macina iremediabil.
