Un nimeni atipic
(varianta I)
Anumite interese financiare te-au împins să-ți iei o ,,vacanță" în New York. Azi era a treia și ultima ta zi aici și s-a întâmplat să ți-o petreci într-o cafenea simplă și călduroasă din Manhattan. Nu făceai asta din vreo umilință spirituală, ori o apreciere prostească a priveliștii iernatice newyorkeze. Te durea pe tine undeva de ziua de 8 ianuarie sau de obișnuitul haos controlat ce se forma în intersecția de dincolo de fereastrele pictate auster în ger ale localului. Singurul motiv pentru care te aflai sub acel acoperiș era că măscăriciul pe care-l așteptai a ales locul. Totuși, acel măscarici era cel cu care aveai să faci o afacere profitabilă, astfel că se merita deranjul.
Priveai plictisit ușa cafenelei pe care unii nimeni ieșeau, iar alți nimeni îi înlocuiau. Era atât de plictisitor, încât erai forțat să privești pe geam în căutarea măscăriciului sau a ceva mai interesant. Din păcate, dădeai de și mai mulți nimeni. Dar nu era vina lor. În fond, chiar și tu erai un nimeni aici. Așa era în New York. Fie că vei căștiga sau pierde, vei rămâne un nimeni, dar orașul nu va fi niciodată un nimic. Disperat de plictiseală ți-ai refugiat ochii în ecranul propriului telefon, butonându-l cumva aiurea. Dar ceva s-a întâmplat. Totul a amuțit brusc în local, apoi talazul murmurelii a înecat tăcerea. Ți-ai ridicat oarecum curios și oarecum iritat privirea din dispozitiv. Atunci ai văzut ceva mai interesant. La o masă distanță s-a așezat un tânăr pe care toată lume îl privea – chiar și tu acum. Părul îi era de un alb ce-ar fi atras invidia zăpezii, iar pielea sa ar fi făcut de râs porțelanul. Nu oferea nici măcar puțină atenție șoaptelor sau perechilor de ochi ațintiți asupra sa. O brunetă mică de statură s-a apropiat de albinosul interesant, ținând strâns la piept o carte ce nu prea arăta a vreo operă literară conform dimensiunii și grosimii. A încercat să zică ceva, dar bărbatul i-a luat-o înainte, observându-i prezența imediat și privind-o prietenos.
— Pentru cine să fie? a întrebat zâmbind șarmant, oferindu-i puțin curaj fetei.
— E-Emily, se bâlbâi puțin, înmânându-i cartea și un pix. Acesta semnă pe prima pagină și, ridicându-și privirea spre fana sa, ți-a întâlnit accidental privirea.
— Hey, Emily, ai cumva vreo foaie la tine? Și-ți pot împrumuta pixul puțin? întrebă, păstrându-și acel zâmbet, dar privindu-te fără jenă cu coada ochiului.
— Da, am! Ș-Și poți păstra pixul, spuse entuziasmată și se întoarse la masa sa, scoțând din ruccsacul violet lăsat să atârne pe spătarul scaunului un caiet din care rupse cu grijă o foaie. Apoi, precum un cățeluș, se întoarse ,,dând frenetic din coada" la el.
— Mulțumesc, rosti cu aceeași atitudine.
S-a ridicat de la masa sa, luându-și paltonul negru de pe spătar și foia cu pixul, mergând la masa ta. S-a așezat fără a cere vreo aprobare pe scaunul din fața ta.
— Bună. Poți să-mi spui cam cât m-ar costa să cumpăr 10 minute din timpul tău? îl întrebă, jucându-se cu pixul brunetei între degete. Sub șuvitele perfect albe, ce se cârlionțau spre vârfuri, o pereche de ochi de un turcoaz prețios, ce nu era aproape nici de iarba primăvăratică, dar nici de cerul senin, te priveau zâmbind.
Oricine din New York era doar un nimeni. Dar tipul ăsta era un anume nimeni. Un nimeni care stârnea interes și un nimeni căruia i-a fost stârnit interesul. El era un nimeni atipic.
O scânteie
(varianta a II-a)
—în urmă cu patru ani—
Ai tăi dețineau o prăvălie modestă într-o comună mediocră în care v-ați mutat în urmă cu 3 ani. Nu ți-a convenit când s-a întâmplat, dar n-ai putut face prea multe în privința asta. Erai minor pe atunci și încă ești (pentru caracterele cu vârste mai mic de 22 de ani)/, dar nu și acum. Totuși, ai rămas. Nu era vorba că nu puteai să te despărți de ai tăi sau că te îndrăgostisei până peste cap de împrejurimi sau oamenii de pe aici. Problema era că încă erai în căutarea unui job, iar, cum ai tăi nu dădeau semne că se săturaseră de tine, nu te grăbeai să-ți iei zborul. Aveai stabilitate și, momentan, destulă libertate. Încă nu voiai mai mult, încă nu voiai să devii adult, să devii independent. Momentan, viața era tolerabilă, iar tu te privai de simțuri și dorințe adevărate, căci adevăratele năzuințe îți distorsionează lumea până când ai simți soarele sub tălpi și ai privi în sus, spre țărână. (pentru caractere mai mari de 22 de ani)
Îi ajutai pe ai tăi cu prăvălia. Mai aranjai marfa pe rafturi, mai stăteai la casă – chestiuni simple. Personalul era constituit doar din tine și ai tăi, căci, în fond, vorbim despre nu mai mult de 20 m². Însă, într-o zi, munca ți-a devenit mult mai ușoară, pentru că apăruse un angajat din exteriorul micuței tale familii. Avea 20 de ani, dar aducea mai mult a 17 ani. Având disperată nevoie de bani, se angajase la ai tăi pentru vreo 6 luni: toată primăvară și toată vara. Avea un aspect tare interesant. Un albinos în toată regula cu niște ochi prețioși și o voce veșnic amabilă. De când apăruse, treaba ta era să-l supraveghezi. Desigur, nu ai tăi ți-au incredințat-o, ci tu însuși. Tipul ăsta era singurul lucru interesant pe care îl văzusei de când te mutasei aici. Păcat că nu era prea vorbăreț. Cum prindea puțin timp liber, se apuca să deseneze, deși era mult spus. Tot ce făcea era să umple zeci de foi cu mâzgălituri. Nu înțelegeai de ce continua cu asta dacă era atât de nepriceput, mai ales că puteai observa că îl și deranja groaznic lipsa sa de talent, deși acel zâmbet prietenos persista pe buzele sale. Problema sa era că avea ochii mult prea expresivi, în ciuda faptului că tot îi ascundea sub șuvițele sale de nea. Ai fi vrut să interacționezi mai mult cu el, ai fi vrut să-l întrebi de ce face atâta risipă de hârtie, ce caută în regiunea asta prăfuită uitată de lume și multe alte lucruri, doar că era ceva la el ce spunea clar să nu te apropii prea mult. Lipsa sa de permisibilitate era lucrul care te irita groaznic, dar și care te împingea să cauți o deschidere, o vulnerabilitate, orice ce ți-ar permite să te apropii și să-ți satisfaci curiozitatea. Tocmai de asta, într-o o anume zi înnorată de mai l-ai urmărit, după încheierea programului, luând și o umbrelă ce avea să-ți fie ceva mai mult decât un paravan între tine și ploaia ce s-ar fi putut isca oricând; putea fi o scuză, pentru că, spre norocul tău, albinosul nu se așteptase la o posibilă ploaie azi, așadar ioc umbrelă. Într-adevăr, nu era o scuză prea bună, dar măcar era mai bine decât să-i mărturisești că l-ai urmărit doar pentru că ți se pare interesant – altfel spus, deoarece te plictiseai groaznic. Și uite așa l-ai urmărit până la „mândria comunei" – un iaz. S-a așezat pe malul acestuia, cu picioarele atârnând în apa aceia murdară de lac. Un gest ciudat. L-ai privit ceva timp, păstrând o distanță de vreo 5 metri. Era uimitor cât de detașat era de tot. Chiar dacă avea căștile în urechi, ar fi putut totuși să-ți simtă privirea, dar n-a făcut-o. Sau, cel puțin, nu părea că ar fi simțit-o. Există și varianta în care poate era conștient de prezența ta, doar că te ignora complet. Oricum, după câteva minute, inevitabilul s-a întâmplat: a început să picure. Nicio reacție din partea sa. Cu pași calculați te-ai apropiat de el și, totodată, de „gloria" ta.
c o n t i n u a ț i .♤.
(Nume/Crush/Varianta de scenariu)
