Țeapă
(varianta I)
—prezent—
Îți luasei o vacanță mult meritată, singură, departe de unde îți duci veacul deobicei. Trecusei printr-o perioadă mai tumultoasă, fiind surmenată și psihic, și emoțional. Drept urmare, ți-ai luat un concediu pripit, brusc și o decizie instantanee să pleci în Argentina. De ce? Pur și simplu. Avusesei o cădere nervoasă, s-a întâmplat să vezi un afiș cu Buenos Aires și aia a fost – „dragoste la prima vedere". Că-ți era în fire, că nu-ți era, ai dat dovadă de o impulsivitate rară a cărei idei, naiba știe cum, ai înrădăcinat-o bine cu o hotărâre de neclintit. După ore bune de zbor (multe ore), uite-te ajunsă în aeroport. Puțin zbuciumată, te-ai dus la un dozator să-ți iei ceva înainte de a pleca la naiba știe unde, oricum, nu se punea problema că nu te descurci – probabil. În drum spre marea conservă cu „bunătăți" la doar minim 3 euro, ai auzit din spate un „Sofia" foarte entuziastic și apoi te-a izbit; cineva de statură mai mică, presupus cineva care strigase adineauri, așadar, e un cineva, presupus, de sex feminin, te-a luat strâns în brațe pe la spate. Te-ai desprins din îmbrățișarea plină de patos și te-ai întors privind-o pe cea care te-a „acostat". Mică, subțire, ochi și un păr lung de aur, pus în evidență de razele soarelui ce invadau prin ferestrele mari ale aeroportului. Era adorabilă cu un aer angelic. Iar modul în care te privea fericită până la ceruri și, mai ales, îndrăgostită, cu pupile dilatate și strălucitoare, în care ți se reflecta confuzia, te făcea să-ți pară rău să-i zici că nu știi cine e, clar nu te cheamă „Sofia" și toate astea sunt doar o neînțelegere. Cât ai stat să o privești, aceasta s-a mai înfipt o dată cu patosul unui copil într-o îmbrățișare dintre un suflet și un manechin, aparent.
O inimă frântă în zăpadă
(varianta a II-a)
—prezent—
Într-o singură viață vei simți toate sentimentele, te vor străbate toate emoțiile, cât și tu vei spinteca rece prin ele întreaga-ți voință. Dar pentru a ajunge să le înțelegi în adevăr, ți-ar trebui încă multe alte vieți de reflectare — timpi pierduți în locuri greu de amintit. Atunci, cât se poate de îndreptățit, te izbește scepticismul cinic într-o putință de autocompătimire: este într-adevăr de noi înțelegerea? Oare nu ne-am fracturat mai mult superioritatea în încercarea de a ne însuși această coroană imaterială a cărei glorie ne jurăm că-i a noastră? Poate doar ne silim singuri să credem că suntem cu mult mai interesanți decât natura însăși a voit să ne creeze — asta dacă ne-o fi înfăptuit cu adevărat aceasta. Privind către noi, părem mai mult o consecință a unui anumit punct din univers pe care această fire și realitate doar a tolerat-o. Suntem tolerați în cel mai fericit caz — nu că am fi capabili să înțelegem această toleranță, ori ideea unui caz tragic.
„De ce iubești tu, dragă inimă?" — se aventură un gând în noaptea agitată, pe undeva prin Queens.
Era 23 decembrie a unui an nu deosebit de special, dar nu deosebit de prost pentru tine. Nu l-ai fi numit obișnuit, chiar dacă nu era în niciun fel remarcabil. Totuși încă nu se terminase, mai aveai 8 zile minunate în care cineva putea să ți-l ruineze sau să-l facă memorabil în sensul bun, deși a doua variantă era puțin probabilă, prima, intuind tu, fiind favorita sorții. Anul trecut scăpasei de obligatoria reuniune de familie, dând vina pe o așa-zisă gripă extrem de virală ce nu voiai să o dăruiești întregii tale familii, chiar dacă o făceai în spiritul sărbătorilor iernatice. Adevărul este că n-ai avut absolut nimic, exceptând un sfârșit de an printre cele mai bune. Nu prea te înțelegeai bine cu ai tăi, iar atmosfera aglomerată de familie nu era deloc pe gustul tău. Plus, mereu trebuia să te critice cineva, o mătușă nesuferită, o verișoară ipocrită, un unchi conspiraționist, prea mulți adulți exagerat de rigizi în mentalitate pentru a accepta sexualitatea și dragostea ca un spectru; întotdeauna se găsea cineva. Nici mâncarea nu era cine știe ce, fiind maxim decentă. Nu era nimic care să te atragă nesilită în acel focar de mediocritate și ipocrizie, căci familia ta era departe de una perfectă, însă se străduia să pozeze ca neavând cusur. Problema nu era imperfecțiunea familială; toate familiile sunt imperfecte, dar a ta era toxică. Oricum, nu puteai găsi scuze suficient de bune să nu apari nici acest an, deși exista mereu varianta să-i dai dracu' pe față și să scapi de ei cam definitiv. În fond, erai total independentă față de acea familie. Probabil încă sperai să ai parte o dată de un an bun în familie, clasic, plăcut, ca în filme. Până la urmă, sunt sărbători ce invocă acel spirit familial caracterizat de unitate și înțelegere, chiar dacă e cât se poate de temporar. Dacă o singură dată ar reuși să se poarte toată lumea de parcă fiecare se înțelege excelent cu fiecare, atunci ai ierta această ipocrizie și poate ai reuși să și zâmbești, neforțat, larg cum te dojenește mama ta de fiecare dată când faceți poze de familie. În final, era hotărât că azi mergi la ai tăi. La anu', în funcție de cum va decurge acum, poate o să te descotorosești de pacostea asta. Poate.
Din drăguțul tău New Jersey până-n „fabulosul, mereu sigurul" Queens din New York, ai făcut mai bine de 3 ore cu mașina, căci era aglomerat în draci. Ce mai surpriză! Ai ajuns în sfârșit acasă și ai fost întâmpinată de o îmbrățișare călduroasă din partea mamei tale — probabil așa o simțeai pentru că afară era un frig de crăpau pietrele. Te-a întrebat cum ți-a fost drumul, cum mai ești, neinspirând cine știe ce interes cu adevărat și, de bine ce abia intrasei pe ușă, ți-a înmânat o listă cu pretenția de a face cale întoarsă până la mașină și să mergi la cumpărături. Ți-ai abținut comentariile și te-ai conformat, deși puțin iritată. Iarăși în mașină, iarăși în aglomerație doar ca, la un moment dat, să abandonezi vehiculul pentru a te alătura unei alte aglomerații. Era oarecum plăcut în mall. Colinde, ornamente peste tot și oameni supra-încărcați cu diverse. O mulțime de indivizi umani, imitând ridicol atuuri de furnici. Ce oameni motivați să care acum cât n-au făcut-o un an întreg.
Ai fost surprinsă să vezi o mulțime de afișe și pliante împărțite la un concert de pian. De când devenise Queens-u' atât de rafinat? Studiind mai bine un pliant, ai observat că e vorba despre o singură persoană, o pianistă. Era această tipă cu un nume de familie latin, dar poza sa de pe pliant anula instant o asemenea presupunere a originii. Cu siguranță nu o văzusei niciodată pe undeva, pe internet sau pe un alt afiș cândva, pentru că dacă ar fi fost astfel, n-ai fi avut cum să uiți o femeie atât de frumoasă. Era o blondă angelică, fină, delicată ca un boboc, deși era o floare desfăcută în toată splendoarea ei. Ochii săi, mai ales, aveau o nuanță de chihlimbar atât de deschisă, încât ai jura că irișii aceia sunt de aur. Poate erau lentile sau photoshop, dar rămânea oricum o ființă superbă, aparte, desprinsă din altă lume. Dacă ar fi arătat așa și Mozart, acum s-ar fi ascultat la boxă cu berea în mână în scară de bloc. Cine știe, poate aveai să mergi și tu pe 26 la concert.
Când în sfârșit ai ajuns în parcarea blocului, te-ai orientat spre intrarea din față, căci era mai aproape, dar ai remarcat de la distanță niște vecine ce se înțepeniseră în scară la discuții. Nu era asta o problemă, însă faptul că le-ai recunoscut ca fiind babele nenorocite ale blocului; bârfitoare cum nu se poate și veșnic pregătite să-ți zică o vorbă „înțeleaptă" de bătrâni, care era de fapt o critică gratuită fără pic de rost. Ai vrut să te menajezi complet și să nu te mai enervezi, așa că te-ai îndreptat spre intrarea din spate, nefiind mare lucru. Îți căutai în fața ușii cheile, când, cu coada ochiului, ai zărit un corp în zăpadă, în micuța grădină a blocului, Ai privit confuză, analizând puțin. O blondă firavă în niște haine ude de zici că înotase: doar o cămașă neagră și niște blugi albaștrii. De cât timp stătea în zăpadă? Măcar mai era vie? Avea ochii închiși, era nemișcată și parcă nici suflu n-avea de unde priveai tu. Nu era rănită vizibil, sângerând, dar oare să fi murit de hipotermie? În grădina unui bloc? Ce scenariu răsuflat de o Agatha senilă...
c o n t i n u a ț i ♠.
