Tâmpeniii ala Pingu

Lumea ultimului cantec

Ati crede daca v-as spune ca moartea este cea mai inventiva?

Evident ca nu, nici eu nu am crezut. Logica umana e prea simpla ca sa iti dai seama de asta.

Stateam intr-o camera ingusta si alba de spital pe un pat cu asternuturi simple.

Aveam o perfuzie in mana ce se observa perfect pe pielea mea palida si fara pic de carne sub ea.

Eram ridicata in fund uitandu-ma pe geam la picaturile de ploaie ce se scurgeau incet spre baza acestuia.

Fredonam diverse cantece pe care le creasem dealungul anilor petrecuti pe scena, asteptand moartea sa vina sa ma cunduca in rai.

In camera eram doar eu si un aparat care ma monitoriza constatn. Nici urma de prieteni, cadouri sau doctori. Toti stiau ca trebuia sa imi dau duhul azi si nu vroiau sa ma vada asa de nepudincioasa. Nu ca i-as condamna, nici mie nu imi place sa ma vada cineva nepudincioasa.

Ceea ce regret in momentul de fata e ca nu am apucat sa scriu o ultima piesa de adio macar.

Continuam sa fredonez melodiile in ritmul vieti mele, adica al bipurilor care erau constante.

Cand am simtit un mic junghi in inima m-am oprit din cantat si bipurile o data cu mine au incetinit drastic.

M-am intins in pat si asteptam ca durerea sa se opreasca si sa ma scol deja in rai.

Cand bipurile au devenit de la scurte si rapide la lenti si lungi in minte mi-au trecut tot felul de versuri de la alte cantece care se potriveau perfect.

Erau o descriere extraordinara pentru mine si tot ce mai trebuia era un negativ.

Am luat un reportofon pe care il luasem ca un jurnal si am inregistrat bipurile cateva secunde.

M-am ridict din pat si cand am vrut sa merg spre masuta alba unde tineau doctori cateva foi, pe care nu le intelegeam niciodat, am cazut deconectandu-ma de la aparat si ajungand sa ma tarasc pana la destinatie.

Acolo cu mana tremurandu-mi am inceput sa notez fiecare vers ce imi trecea prin minte.

Dupa ce le-am notat am scris un scurt adio si am lasat pixul jos lund doar foaia.

Ca sa ma asigur ca totul era ok cu cantecul am dat drumul la reportofon si am inceput sa cant in ritmul bipurilor inregistrate inainte.

In timp ce cantam si imi aduceam aminte de vremurile demult apuse, cateva lacrimi mi s-au prelins pe obraji reci incalzindui putin.

Cand eram pe punctul de a termina cantecul deabea compus, parinti mei, surorile, prieteni si managerul au intrat in camera valvartej aratand de parca si-ar vedea moarte.

Vrand sa imi duc cantecul la sfarsit am continuat pe acelas ton bolnavicios dand tot ce mai aveam si simtind cum cu fiecare cuvand rostit pierdeam o farama de viata.

Cnd am simtit ca inima mi s-a potolit si ca nu mai avea vlaga de a mai pulsa o data, am terminat si eu cantecul la fix.

Inainte sa cad in somnul de veci m-am mai uitat o data la oameni ce plangeau in hohote si inainte sa adorm le-am spus pe cel mai calm ton posibil: ,,N-am fost nepudinciosa la sfarsit.'' Apoi fara sa imi dau seama vederea mi s-a intetosat si suflul mi-a ramas in gat .

Mana cu care tineam casetofonul a cazut dand drumul acestuia si eu cazand la randul meu sprijinita de pat cu un zambet bolnavicios dar totusi triumfator.

Singurul si ultimul lucru la care m-am mai gandit atunci a fost ca ala fusese ultimul cantec din lumea mea.