Destinația finală

Capitolul 25 : Zorii unui nou început

-Izabel? își auzi propria voce sunând asemenea unui clinchet de clopoțel.

  Aceasta era o zi minunată! Era cea mai fericită! Fiul ei, în sfârșit, se căsătorea. Deja simțea lacrimi în ochi chiar dacă își promisese că nu va plânge, dar când îl văzuse în urmă cu două zile îmbrăcat în costumul de mire, își amintise de propria nuntă... Își amintise cum arăta Edward.

-Izabel? strigă din nou entuziasmată și nerăbdătoare. Ai găsit bijuteriile?

  Din camera alăturată se auziră mai multe sunete nedeslușite și un glas supărat:

-Jane! Pe toată dantela din lume, când s-a făcut ultima dată curat acolo?! Sunt o mulțime de nimicuri, răspunse Izabel fără să știe dacă ar trebui să fie amuzată sau exasperată.

-De mult timp, chicoti Jane. Deci, ai găsit ce ți-am cerut?

-Ei, da! De ce nu mă lași să îți ordonez lucrurile, așa cum mă lași să dau cu aspiratorul și să șterg praful în camera asta?

-Nu este necesar, draga mea. În camera aceea îmi doresc să păstrez lucrurile așa cum sunt, așa cum le-am lăsat eu împreună cu Edward.

-Bine, Jane... Sunt splendide bijuteriile. Charlenei îi vor plăcea. Îmi amintesc că tu le purtai cu mare plăcere.

-Te rog, spuse femeia cu o voce sufocată, aratămi-le!

  Izabel își privi prietena cu compasiune. Când scoase lănțișorul din cutie și-o reaminti zâmbind cu viață în brațele lui Edward.

  Când Izabel scoase bijuteriile din cutie, Jane își aminti de ziua în care Edward i le făcuse cadou. Îi spusese că nuanța smaraldelor îi aminteau de cea a ochilor ei. Și chiar așa era! Culoarea ochilor ei era un verde intens, aproape întunecat, iar pietrele prețioase arătau la fel. Un lănțișor subțire din aur alb ținea captivă o rozetă în care jucau sclipiri verzi întunecate, marginile petalelor făcându-te să te gândești la o floare adevărată. Lângă el, de o parte și alta, alte două flori prețioase te făceau să te pierzi în culoarea lor. Cu câtă dragoste le purtase!

    "Dragostea mea, ne vom revedea în curând."  Suspină ea cu dor și speranță.

-Mulțumesc, Izabel! Pune-le aici, lângă mine.

  Izabel îi zâmbi cu blândețe în timp ce așeza cutia pe noptieră.

-Va trebui să ne îmbrăcăm, deoarece în mai puțin de trei ore Nicholas și Charlene vor ajunge aici.

-Așa este, Izabel. Atât de mult mi-aș fi dorit ca și Ward să fi trăit, să fie prezent, astăzi, la nunta fiului său.

-Știu Jane. Crede-mă că te înțeleg... dar nu mai fi tristă astăzi. Edward nu ar dori să te întristezi. Acum..., spuse Izabel deschizând dulapul, dar prietena ei nu o mai asculta.

  Jane surâse închizând ochii.

    "Foarte curând, iubitule. Știu că îți lipsesc, la fel cum tu îmi lipsești..."

  Nicholas conduse într-o liniște de suprafață de la locuința Charlenei până la reședința Blake. Tânăra nu vorbise, și nici el nu dorise să inițieze o conversație. Îi putea simți neliniștea, o vedea în privirea ei, în felul în care mergea și în care își dădea părul după ureche. Cu o zi în urmă, atunci când ieșise cu ea pentru a cumpăra rochia de mireasă, simțise fiori reci pe ceafă de parcă cineva îi urmărea fiecare mișcare, și chiar așa a fost. X îi privise de la o distanță oarecare. Cu toate că ar fi dat orice pentru a se duce după el, a rămas alături de ea, nedorind s-o sperie sau s-o expună vreunui pericol în lipsa lui.

  Acum așteptau în salon să apară preotul, să înceapă slujba și să se încheie cât mai repede. Ce era drept, devenise curios cu privire la ținuta Charlenei, pentru că doamnele din magazin nu îi dăduseră voie s-o vadă spunând că ar fi de rău augur. Tot ce a putut să vadă a fost mătase și satin. Atât. În această seară avea să doarmă cu ea... la fel și în serile care urmau. Ideea era foarte tentantă. Să o vadă din nou în patul lui, să îi poată simți parfumul, să îi audă respirația.  Avea să doarmă mult mai bine alături de ea. Mârâi deranjat. Cu siguranță, își pierduse discernământul...

-Ce este bătrâne? Nu îți surâde ideea de însurățel? Addam îl bătu pe umăr.

  Prietenii lui ajungeau uneori în cele mai proaste momente. Nu își dorea să fie tachinat tocmai acum.

-Cred că știi, vorbim despre un simplu târg în cadrul căruia iubirea nu-și are locul.

-Chiar așa să fie? întrebă Thomas venind lângă el.

-Da, chiar așa este, răspunse ușor iritat Nicholas. Totuși, nu era sigur de răspunsul său. Simțea ceva pentru ea, chiar dacă trăirile lui nu erau profunde, putea spune că Charlene începuse să reprezinte ceva pentru el. Altfel cum își putea explica încrederea pe care i-o acordase, sau pornirile de a o apăra de tot ce ar fi putut s-o amenințe, sau ușoara umbră de gelozie pe care o simțea atunci când se gândea la fosta ei relație cu Pace?

  Se auzi o bătaie în ușă iar cei trei își îndreptară atenția în direcția acesteia.

-Intră, spuse Nicholas pe un glas mult mai aspru și sugrumat decât ar fi dorit.

-Domnule, majordomul intră cu o mină serioasă, a ajuns preotul.