Însuși Diavolul [+18]

Capitolul 4

Ceva nu e okey!

Asta e sigur, mai ales când deschid ochii și dau de niște perdele negre. Nu țin minte să fi procurat altele sau să fi schimbat.

Mă ridic pe fund, sprijinind spatele de tăblia patului, o amețeală groaznică îmi taie vederea pentru câteva clipe.

Mă simt de parcă a trecut un tren, la cât de greu îmi sunt picioarele. Analizez camera străină, învârtind ultimii neuroni rămași pentru un răspuns. Capul mă doare atât de tare încât mi-e greu să gândesc coerent, dar nu să-mi aduc aminte de ceva.

Un gust oribil îmi persistă în gură și dacă nu îmi clătesc cu apă, simt cum voi da la rațe drept aici și nu cred că proprietarul va fi foarte bucuros.

Mă ridic din pat și din așternuturile negre care îl așterne, când mă trezesc doar în lenjerie intimă din dantelă roșie. Caut disperată hainele mele sau ceva cu ce mă pot acoperi. În schimb nu găsesc nimic altceva decât așternuturile. Așa că, le-a apuc încolăcindu-mă cu ele în jurul siluetei mele, astupând părțile principale.

Mă îndrept spre ușă, trăgând după mine cearceaful care îmi stă atârnat în brațe. Trag de mâner, iar bucata de lemn se deschide cu un mic oftat. În fața mea așterne un culoar scurt cu o ușă pe lateral. Un sunet de ciocnire între vase, se face auzit pentru urechile mele care sunt puțin amortizate. Zgomotul provine din partea dreaptă, așadar pornesc încolo. Ajung la capătul holului, cotind spre partea dreaptă, dând de living și bucătăria. 

Intru în cea de-a doua, luând prezența la un peisaj fenomenal. Privirea mi se selectează cu un spate gol, încordat și musculos. Mă las sprijinită de tocul ușii, analizându-l din toate unghiurile pe Ferro, care nici nu mi-a simțit prezența până acum.

Nici eu nu știu cum am ajuns aici, dar în momentul acesta nu îmi pasă când am o astfel de imagine în fața ochilor mei. Freddy, pe care îl cunosc decât m-am angajat la editură, trei ani în urmă.

Stă la plită, gătind ceva ce semăna a fi ochiuri cu bacon. Stomacul îmi dă de știre că-i foame, când scoate niste sunete specifice.

— Bună dimineața, rază de soare! glumește Frerro, care se întoarce spre mine cu un zâmbet radiant.

I-aș oferi și al meu la schimb, dar nu mă lăsa migrena care încă persistă și îmi taie tot entuziasmul. Mă târăsc cu tot cu materialul până la masă, ocupând un loc pe scaunul înalt și vopsit în alb.

Mii de întrebări mi se învârt în cap, dar nu știu cu ce să încep, că să nu par penibilă și proastă în același moment.

Cert e că, nu ne-am culcat.

Știe foarte bine despre prezența lui Marcus în viața mea.

Marcus...

Toate amintirile bazate pe seara trecută îmi explodează în minte mai ceva ca un artificiu pe cerul întunecat.

Îmi amintesc de fostul meu logodnic și fosta mea prietenă. Îmi amintesc cum i-am surprins împreună, cum am văzut patul, – pe care făceam dragoste și ne iubeam –, șifonat de ei. Îmi aduc aminte cum am luat un taxi spre un club de noapte, care i-am uitat numele, cum am băut numeroase păhare unul după altul, cum am dansat cu un necunoscut până mă salvat Ferro.

Eroul meu.

Și cred că acesta e apartamentul lui.

— Mulțumesc! îi spun senină după atacul din mintea mea. Fără să-i explic pentru ce anume îi mulțumesc, înțelege.

Privirea îmi fuge spre bustul său bronzat și tonificat. Nu l-am văzut niciodată fără tricou, așa că trebuie să mă simt norocoasă de fază de aseară, pentru că nu aveam un așa noroc chior.

Cred că roșesc în obraji, când se apropie de mine, lăsând o farfurie albă cu bucatele gătite de el. Îmi oferă și o furculiță după acesta. Fac un nod cearceafului, pentru a putea mânca liniștită, fără să-mi fac griji că pot rămâne dezbrăcată.

Se așeză în fața mea, cu o altă farfurie umplută de ochiuri și bacon.

Începem să mâncăm împreună într-o liniște absolută, auzindu-se doar ciocnirea tacâmurilor. Nu știu ce i-aș putea spune, înafară să-mi cer incontinuu scuze că l-am făcut să aibă grijă de mine, că un copil mic. Am douăzeci și cinci ani, dar aseară m-am comportat că o adolescentă plină cu hormoni.

Totuși, aveam un motiv plauzibil.

Mâncarea gătită de el a fost gustoasă, poate mult mai bună decât la unele restaurante.

— Pot să îți put o întrebare? îi aud glasul.

Îmi ridic privirea din farfuria acum goală.

— Ai făcut-o, dar poți să o spui fără să mă întrebi.

Îl cercetez amuzantă, când se uită atent la mine. Ochii săi verzi, par acum un verzui șters cu cafeniu pe alocuri.

— Nu vreau să mă consideri un băgăcios, dar ce căutai în club? Știu foarte bine cum te-am lăsat lângă bloc și ți-am urat noapte bună.

Zâmbetul îmi piere imediat.

_______

Vă aștept părerile despre capitol, dar am și o întrebare; preferați capitole scurte sau cele lungi?.