Respect!

Capitolul I

 Totul era bine în aceea zi... pâna când îmi aduse aminte de cel mai întunecat și ascuns secret pe care-l voi putra toată viața în minte și suflet. Nu am mai vrut să vorbesc cu el, i-am inchis... ca și cum daca i-ași închide, ași sigila trecutul, undeva într-un spațiu vid, în care nimeni nu s-ar putea atinge de el.

Era 1 februarie, exact acum un an... Acesta era coșmarul și fericirea vieții mele. Nu mai știu, mă bântuie, îmi inundă sângele și creierul cu amintirea sa. Nu mă lasă să adorm... e ca și cum m-ar striga telepatic. În mintea mea apare aproape viu. Simt o conexiune între creierele noastre. El știe ce fac, ce gandesc, ce simt, ce vorbesc, însă toate astea nu-l afectează. Îl lasă total rece, iar singura lui plăcere e când simte urletul mut din inima mea. Mi-aș dori sa-l pot simți, să-i aud vocea, să-mi răspundă măcar la una din cele un milion de întrebări. Ce viață! Trăiesc în umbra unui secret, în umbra lui, pe care l-am transormat, în sufletul meu, în secret. Știu că în trecut m-a sunat, l-ași putea suna și eu, însă m-ar durea și mai mult, nu cred că voi putea vorbi, sau mai rău și-ar da seama de adevăr. Ultima dată mi-a spus să ne vedem, îi era dor de noi. Păcat că îi recunosc superficiabilitatea din cuvinte. Mi-a frânt până ți spernnțele, după ce îmi frânge sufletul în fiecare moment al existenței mele. Fantezia mea a fost așa scurta, iar coșmarul e așa lung. După un an de când il cunos, nu am reușit sa-l uit. E încă o amintire sacră, ce-mi răpește din energie și putere. Nu pot să uit, dacă încerc să uit, va fi pregătit. Mă va disrtruge pe interior. Își va băga ghiarele și colți în inima mea și o va abandona. Știu că voi fi prada lui! Se va desfăta cu gândul că-l privesc cum își caută altă pradă, cu îi soarbe viața, doar pentru plăcere sufletului săi. E un înger al întunericului. Știe mereu când să atace și să trezească amintiri. Nu-l mai vazusem până săptămâna asta, când o simplă privire pe geam, îmi afectase întreaga viața. Încă îmi aduc aminte vocea lui, cuvintele lui, fiecare părticică din el. În mintea mea, fiecare stradă pe care am mers, fiecare piatră pe care am călcat împreuna, fiecare cafenea și chiar primul bar în care am intrat a fost alături de el. E o nebunie! Pare o iubire obsesivă... însă nu e! Asta e viata in care sunt condamnată să trăiesc. Știu că putea fi altfel. Gândul astă îmi virusează existența. Eram mult prea copilă când a trebuit să fac alegere. Eram încolțită, cu orgoliu rănit și visele manipulate. Îmi spunea că mă iubește, că-mi va fi aproape mereu, că mă dorește cu sufletul, acum știu că au fost doar minciuni. Minciuni ce nu-și merită lacrimile, care încă stau să cadă. E absurd... Eu nu sunt asa, sau cel puțin nu am fost. Am mai iubit, însă mi-a trecut. Acum e ceva mai mult. Pe el îl acceptasem, îi cunoșteam viciile, dorințele și regretele. Avea un caracter josnic pentru principiile mele, dar asta nu m-a oprit să cad în fantezie, să ma bucur de fiecare moment. Era la mijloc o vrajă, nu mai aveam rațiune, însă e ciudat că eram fericită. Universul meu se limitase doar la el. Alesesem ca viața mea să graviteze în jurul lui asemeni pământului în jurul soarelui. Însă atunci s-a produs ruptura. Eram în cel mai dezechilibrat moment din viață. Aveam nevoie de el, însă nu m-a sunat, nu a încercat să găsească un mijloc prin care să vorbim... M-a abandonat. Ași fi făcut totul pentru el, însă el nimic. Mai mult m-a acuzat, mi-a zdrobit viața și a marcat-o pe veci. Am crezut că-l voi putea urî, dar totul a fost invers. Primul lui mesaj a fost încurajator, îmi lăsase impresia că mai poate fi ceva. Credeam că încă mă iubeste, acum cred că de fapt nu m-a iubit niciodată. Al doilea a avut rolul de a mă afecta. Încă mă intreb dacă m-a iubit vreodată. Dacă e adevărat că si-a iubit intersele și beneficiile pe care i le putea da o astfel de relație. Se comporta frumos cu mine, eram centrul vieți sale. Mă îmbăta cu afecțiune. Acum singurul lucru pe care-l mai simt e lipsa lui. Îmi doresc să fim împreună, să mâncăm împreună ciocolată și să-mi sărute măna cum o făcea în prima zi în care ne-am întânlit. Să ne plimbăm fără o destinație.

În mintea mea trimfă din nou haosul. Încerc să-l alung, dar nu mai știu cum. Uneori îmi e teamă și să mă gândesc la el. E ca și cum asi profana o amintire sacră, pe care prezentul îi afectează valoare. Cred că pot spune că așa începe povestea mea.