Luptând cu Libertatea

Cap I - Dorința

- Nu, nu am de gând să îmi încerc norocul. La ce ghinion am în ultimul timp știu care o să fie răspunsul, șoptește încet în microfon o voce cunoscută.

- Bă, boule, cu tupeu. Te ascunzi după deget de parcă ai avea ceva de pierdut. Viața merge înainte cu sau fără ea. Ce dracu, doar suntem bărbați.

- Lasă, mă, că o să treci și tu prin asta și o să vezi cum e.

Tristețea tovarășului m-a zguduit pe moment, necrezând pe cineva în stare de sentimente atât de puternice. Asta se întâmpla acum doi ani, toamna. 

--

- Bună. Îmi place mult de tine, vrei să ieșim la un suc? 

- Bună. Îmi place mult de tine.

- Bună. Îmi place...

- Bună...

Printre tonele de înjurături adresate vieții însăși și omenirii întregi mă trăsnește amintirea conversației petrecute acum doi ani, pe atunci puțin mai necumpătat, puțin mai tânăr, puțin mai...

"Lasă, mă, că o să treci și tu prin asta și o să vezi cum e."

Îmi răsună în urechi și azi vorbele lui, parcă invadându-mi mintea deja obosită și plină de lucruri stupide pe care le-aș putea spune și parcă îmi doresc să am alături un prieten care să urle la mine: "Bă, boule, cu tupeu.". Dar vremurile se schimbă, iar noi odată cu ele. 

Sunt zile în care e cald și frumos iar eu vreau să fie furtună. Să fiu doar eu, o țigară și o stradă mirifică, acoperită de griul ce m-ar încălzi mai mult decât un foc în miezul iernii. Am ajuns să cred că oamenii mă obosesc. Complexitatea lor mă obosește, iar eu mă chinui să o înțeleg. Așa cum mă chinui să înțeleg de ce refuz să exprim ceea ce simt. Așa cum mă chinui să mă înțeleg pe mine, de parcă aș fi în fiecare zi un alt om, dar cu același țel.

-- 

Deși tot ceea ce îmi doresc în acest moment este o mână de ajutor ce să-mi tragă spiritul cuprins de resentimente la liman, consider că tocmai lipsa acesteia mă face mai puternic. Lumea mea nu se învârte în jurul Soarelui, ci în jurul unui eu înfometat de liniște. 

Nu sunt deloc un om narcisist; nu mă iubesc chiar deloc. Doar că iubesc atât de mult liniștea că mi-aș smulge singur timpanele dacă mi-ar garanta armonia de care am nevoie. Însă gălăgia nu este una exterioară, ci este o gălăgie lăuntrică, condusă de tona de gânduri ce nu se vrea potolită.

Ce e mai plăcut decât să mergi noaptea, la două, pe o stradă goală, ascultându-ți melodia preferată, trăgând cu nesaț dintr-un fum toxic pentru corp, dar benefic pentru minte? Ați răspunde repede că 'nșpe mii de alte lucruri, însă niciunul dintre lucrurile pe care le-ați putea înșira nu lasă în urma-i acel sentiment ciudat de fericire pură, fără pic de regret. 

--

Nimic nu e mai straniu decât mintea unui om. Deși dominată de instincte, aceasta încearcă să își găsească zi de zi adevărata natură, deslușind mistere necunoscute până atunci. Ce îi face pe oameni, oameni nu este mintea, ca un întreg, nici inteligența sau altruismul, ci dorința. Oamenii își doresc. Trăiesc pentru a dori mai mult; aberând aș putea spune că noi trăim doar pentru dorință și nimic altceva. 

Dar aș abera. Oamenii au un scop mult mai măreț, mai important, mai nobil. Oamenii ar trebui să își consume timpul descifrând misterele Universului, cucerind Cosmosul și descoperind minuni nemaivăzute. Sau, poate, scopul nostru nu este decât un suc, oferit la timpul potrivit cuiva potrivit. Și perpetuarea speciei. 

Mi-aș dori să pot ști totul, însă farmecul stă în mister.

--

Niciodată nu am fost mai dezamăgit decât atunci când am fost trădat, niciodată nu am vrut mai mult să-i smulg cuiva venele cu propriile-mi unghii. Însă de ce aș fi făcut-o? Nu trăiesc pentru a face rău, așa cum nu trăiesc pentru a face bine. Consider că cea mai importantă întrebare pe care ar trebui să și-o pună un om este dacă este un om bun, iar dacă da cum poate deveni mai bun.

Eu nu sunt un om bun. Îmi place să o văd zvârcolindu-se între extaz și agonie, acoperindu-și dorințele cu un zâmbet inocent, corupt de corp. Ador să dezvălui și să dezvolt plăcerea într-o minte ce nu a cunoscut decât suferința dorinței, în timp ce durerea fizică îi copleșește încet trupul.

Dar asta nu mă face un om rău. Sunt conștient de ce-și dorește, însă-i dăruiesc atât cât pot. 

Sunt zile în care afară plouă și mi-aș dori să fie cald, moleșitor de cald. Să fiu între oameni și să-i cunosc pe toți. 

Să realizez într-un final că oamenii sunt simpli.