Nu e mereu aşa, ca acum, cu gheare, colţi, păr răvăşit şi mirosul sângelui în gură... nu, uneori poţi crede că e cea mai curată, sofisticată şi amabilă persoană din lume. Asta când nu se transformă. Nu e un vampir să acţioneze doar la întuneric, nu e vârcolac să se transforme la lună plină, nu e fantomă şi nici mumie. E un demon. O fiinţă cu mult superioară tuturor creaturilor amintite şi mult superioară oamenilor. Cu toate astea mă respectă. Pentru că am grijă de el şi pentru că îl iubesc. Da, ştiu. Sună ciudat. Sunt îndrăgostită de o fiinţă care poate să mă omoare dacă o supăr prea tare şi totuşi simt că am nevoie de el. Poate el mă va învăţa ce înseamnă să iubeşti cu adevărat.
Dar mi-am lăsat gândurile să plutească şi să mă ducă departe de lumea asta inutilă, monotonă şi absentă şi l-am pierdut din vedere. Unde e?! Merg. Nu. Alerg. Îi aud paşii printre frunze. Urmăreşte ceva. Ceva mare. Pământul vibrează doar ca să mă ajute pe mine să îl găsesc. El aleargă doar ca eu să îl pot auzi. Ar putea zbura şi ar prinde prada mai repede. Dar nu o face. Pentru că vrea să îl găsesc şi pentru că îi place vântătoarea. Brusc s-a făcut linişte. Îi simt respiraţia în ceafă. Mă întorc. "M-ai găsit! Felicitări! Acum vino să vezi ce-am prins. Mă feliciţi, nu?" Faţa lui dovedeşte că este o fiară. Sânge. Mult. E pe toată faţa lui. Se scurge uşor pe buze, iar între dinţi are o bucăţică de blană. Mă apropii de el şi dau să-l îmbrăţişez. Mă apucă de mână şi o rupe la fugă. Din inerţie încep şi eu să alerg. În mai puţin de 20 de secunde suntem la locul unde se serveşte cina. O linişte sufletească mă cuprinde cu totul: e doar o căprioară. "Felicitări Erik! Bună pradă!" Acum mă lasă să îl îmbrăţişez şi apoi mă împinge pe jos. Ştie că nu voi mânca crud şi totuşi mă pune să stau să îl privesc. Personal, am început să mă obişnuiesc, chiar îmi place să îl privesc. Dar vom pleca acasă şi el îşi va reveni, dar nu va uita ce-a făcut. Se va mai lăuda trei zile de-acum încolo şi eu îl voi suporta pentru că îl iubesc.
