Paşi în noapte, miros de sânge proaspăt în aer. Curios, se furişează mai aproape. Urmăreşte aroma plasmei până departe în pădure. Nu ştie ce se ascunde dincolo de perdeaua pe care întunericul a aşezat-o peste întreaga lume. Nu ştie ce se va întâmpla la următorul pas şi cu toate astea foamea îl trage mai adânc. Tot mai adânc.
Mirosul devine mai puternic. Aproape că-i poate simţi gustul amărui pe fiecare centimetru al limbii. Îi place. Mereu i-a plăcut gustul acesta. Are o aromă aparte şi o textură care îţi lasă o senzaţie specială pe limbă, ore în şir. Nu se satură niciodată de gustul ăsta. Am încercat să îl învăţ dar nu pot. Aşa este şi aşa va rămâne mereu.
Continuă să meargă prin noapte. Întunericul ne sperie pe toţi dar pentru el e adăpostul perfect. Niciodată nu l-am înţeles de ce îi place să stea mereu în umbră şi el mereu îmi spunea: „Noaptea e doar o parte din zi. Şi, aşa cum te poţi simţi protejat de lumină, te poţi simţi protejat şi de întuneric”.
