Fiica pierduta a lunii

Partea I

-Haide Misty, o sa intarziem! Avem programarea la 2:00 si e deja 1:30, crezi ca o sa astepte dupa noi?

-Ma grabesc, ma grabesc! Hei Kate, nu mai bine o luam pe scurtatura?

-Ar trebui sa o luam pe scurtatura scurtaturii daca vrei sa ajungem, mi-a spus ea cu un zambet jucandu-i in coltul gurii.

Aveam programare pentru spectacolul de la planetariul din oras, locul in care eu si Kate iubim sa ne petrecem timpul. Am fost mereu putin mai ciudata, m-am simtit de mica atrasa de noapte, de stele, dar cel mai mult, de luna. In fiecare noapte ies afara sa o vad cum straluceste, imi da o senzatie de liniste, de pace, e ca si cum razele sale ma ocrotesc. Ma simt de parca incearca sa-mi spuna ceva, e ca si cum m-ar chema spre ea. Cel mai rau e de luna plina. Niciodata nu pot dormi cand e luna plina. Am cea mai ciudata senzatie, parca sute de furnici mi se plimba pe piele. Simt cum vreau sa ma inalt, sa scap de pielea care parca imi sta in cale, sa devin una cu stapana noptii, sa fiu fiica ei. Tanjeam sa simt aerul noptii, raceala pe pielea mea. Mi se parea ciudat cum unii oameni puteau sa aiba teama de intuneric, eu ma simteam atat de implinita acolo. E tare deplasat, stiu si tocmai de aceea n-am prea multi prieteni. Singura care pare sa ma inteleaga e Kate. Kate e o prietena veche, ne-am intalnit cand eram mica, sau mai bine zis, ea m-a intalnit pe mine.

Imi place sa cred ca a foat o intalnire predestinata, ca cineva acolo sus a vrut sa am si eu pe cineva alaturi, cineva care sa ma inteleaga si sa nu ma judece. Imi amintesc si acum cum s-a intamplat: eram la planetariu si ma uitam sa niste modele expuse cand ea a venit langa mine si mi-a spus cu o voce atat de dulce ca initial am crezut ca vorbea cu altcineva:

-Sunt minunate, nu crezi?

-Sunt mai mult decat minunate.

-Stii ce cred eu? Ca luna e mai frumoasa ca oricare, zeita lunii e cea mai frumoasa si iubitoare dintre toate.

A fost tare ciudat s-o aud vorbind de zeita lunii ca si cum ar fi o persoana reala, dar cine eram eu sa judec?

-Imi placi, stii? Eu sunt Misty!

-Si eu Kate, imi pare atat de bine sa te reintalnesc...

-Reintalnesc? Ne-am mai vazut pana acum?

-Ah, am spus re? Imi pare rau, sunt putin cu capul in nori. Voiam sa spun ca sunt incantata de cunostinta!

Am trecut cu vederea acel mic incident, dar cumva, mi-a ramas in memorie pana astazi. E ciudat, dar pare ca e ceva legat de el care inca nu-mi da pace. Modul cum ochii ei pareau atat de nostalgici desi nu ne mai vazuseram niciodata, tonul ei prietenos, ca si cum am fi prietene de un secol, totul m-a facut sa-mi pun o multime de intrebari. Si totusi eram fericita pentru prietena pe care o aveam, asa ca de cate ori ideile imi rasareau din nou in cap, facem tot posibilul sa le alung. Erau ca niste musculite enervante care nu voiau sa dispara.

M-am uitat la fata ei. Parea putin enervata si incepuse sa bata din picior. Ca de obicei, arata superb. Kate avea mereu o aura misterioasa care o urmarea pretutindeni. Avea un fel de stralucire, dar daca ar fi fost sa o aseman cu ceva, as spune ca semana mai mult cu razele lunii reflectate intr-un iaz. Era acolo, dar o vedeai numai cand te uitai din unghiul potrivit. Era inalta si parul lung si blond ii ajungea pana la solduri. Uneori eram putin invidioasa, parea scoasa dintr-o cu totul alta lumea, o lume veche, departe de cea cu care eram eu obisnuita.

-Te mai holbezi mult la mine sau putem pleca anul asta?

Smulsa din reveria mea, mi-am fortat creierul sa se intoarca in prezent.