Cele cateva zile au trecut pe nesimtite, iar eu am inceput scoala. Mi-am cunoscut profesorii, unii dintre ei fiind extrem de acri si de neingaduitori iar altii fiind extrem de open-minded. Mi-am cunoscut si colegii, care din fericire vorbeau toti engleza la nivel fluent, neavand probleme din acest punct de vedere. Inca din prima zi, fetele roiau in jurul meu ca niste curve de pe Centura. In timp ce fetele gravitau ca niste planete in jurul Soarelui, atrase fiind de corpul meu destul de bine-facut, ochii mei erau indreptati altundeva. Tocmai am pus ochii pe un baiat, la care am gasit toate calitatile pe care le-ar putea avea baiatul imaginat de mine. Ochii lui verzi ca smaraldul, mersul lui atat de tacticos m-au convins ca el este baiatul alaturi de care imi doresc sa traiesc pentru tot restul zilelor mele.
Profii, atat de variati, ne-au urat bun venit in clasa a noua, iar fiecare si-a luat un loc. Si, prin puterea lui Dumnezeu, mi-a fost dat sa stau fix langa cel pe care-l iubesc atat de mult. Am plecat acasa, plin de regret ca nu puteam sa mai stau, macar pentru un singur ceas, langa el. In drum spre casa, am luat autobuzul. Blocurile, atat de monotone si de kitschoase, imi trezeau repulsie. Incepuse sa-mi fie dor de Anglia, incepuse sa-mi fie dor de orasul meu natal, Bristol. Incepuse sa-mi fie dor de podul de la Clifton, pe care il treceam in fiecare zi pe jos. Cel putin nu stau in unul din blocurile acelea comuniste. Trecusera 15 minute, si realizasem ca trebuie sa cobor din autobuz, numai pentru a mai merge 1 kilometru pe jos spre casa parintilor mei, abia cumparata.
