The Cold Shore of Love

Spune tot, Aiden!

Ziua următoare am ştiut ce aveam de făcut. Aşa că am plecat de acasă mai devreme. Am dat un telefon şi ştiam că la ora 09:30 eram aşteptată într-un cabinet din centru.

O zi ploioasă, din păcate. Sau din fericire. Să simt picăturile de ploaie căzând-mi pe pielea feţei ... simt că mi se curăţă sufletul. Dar asta e faza cu simţitul. O simţi, nu o faci. Nu poţi să te îndrăgosteşti, ci cazi în iubire şi o faci. Iubeşti. Rar, dar o faci.

Mi-am ridicat capul şi o picătură se îmbină cu o lacrimă de-a mea.  Legătura dintre natură şi om este extraordinară. 

Ceasul de la cofetăria domnului Larry arăta ora 09:15. Am întârziat. 

— Mă bucur că ai venit, domnişoară Reinhart. spuse doamna Nolan aşezându-se la birou. Te rog, stai jos.

— Mda, sper să o fac şi eu după ce ies de aici.

M-am aşezat pe canapea.

— Vrei să pun eu întrebări sau ai de gând să spui tot, Aiden?

— Sa spun tot. am spus nesigură pe mine.

S-a ridicat de pe scaunul de la birou şi s-a aşezat pe fotoliul din faţa mea. Îşi luase un carnet şi un pix şi îmi scrise numele.

— Nu îţi face griji. Numai eu voi putea citi această foaie. Directorul va primi doar un rezumat. se uită la mine. Spune tot, Aiden!

Totul a început... De fapt, nu cu asta vreau să încep. Nu pot povesti 16 ani de zile. Era întâi iunie. Ziua mea de naştere. Josh era plecat cu părinţii săi într-o mini vacanţă înainte să se mute în noua lor casă. Pe aceeaşi stradă, dar una pe care şi-o permiteau. Ştiam că o să vină seara, dar nu au făcut-o aşa că i-am sunat. Şi când nu au răspuns am început să mă panichez. Erau toţi. Doamna şi domnul Cox, bunica Marion, Emily, micuţa Jenna şi el. Am primit un răspuns pe la ora 2:55 dimineaţa. Mă uitam la ceas ca disperata şi îmi amintesc că ceasul a bătut la fix când ne-au spus că au .. sfârşit. Dar nu toţi, Emily e în viaţă şi doamna Cox. Am încercat să vorbesc cu cele două, dar nu pot.

— De ce nu poţi? Vrei un şerveţel?

— Da, vă rog. Pentru că la un moment dat am simţit că era mai bine să moară Emily în locul lui.

Doamna Nolan era şocată.

— Poţi să îmi povesteşti de el?

— Nu. Cred că e destul pentru azi. Mă simt mai bine că am spus asta. 

Am spus ştergându-mi nasul.

— Înainte să pleci ascultă-mă şi pe mine. Oamenii când vin să vorbească cu mine sau cu orice psiholog sau chiar cu un preot se simt mai bine, deşi totul rămâne în ei. Vreau ca tu, ca toţi, să pretinzi că ce mi-ai spus tu este şters, deşi asta nu îi aduce înapoi. Pentru că asta ştim, să pretindem că suntem ceea ce noi nu suntem. Şi mai dăm şi a doua şansă, din nou şi din nou.

Ştiam perfect la ce se referea înainte să plec, dar doare. Doare rău.