Intr-un satuc valcean, o familie se pregatea de inmormantarea strabunicii lor, Paraschiva, care se nascuse cu o pielita alba pe cap si ochi albastri spalaciti, asa cum se nasc toti strigoii. Plus ca toata viata strabunica, alintata si Tusha Schiva, avusese o pata alba pe par, semn clar de sfintenie. Familia nu privea cu bunavointa ideea de a inmormanta o strigoaica, fiindu-le teama ca dupa ce va fi ingropata, va veni sa-i bantuie. Pentru a impiedica o eventuala bantuire, toti membrii familiei au cazut de acord sa-i infiga strabunicii un tarus in inima. Au asezat sicriul cu moarta pe masa cu picioare fixate in pamant, aflata in curte, au chemat un vecin mai nesimtitor si l-au rugat sa infiga tarusul in Tusha Schiva, lucru care in scurt timp, cateva minute, s-a si intamplat. Dupa ce au mai bocit pe langa sicriu, membrii familiei cu popa si tzarcovnicul au dat sa ia sicriul de pe masa. Stupoare maxima! Sicriul era de neclintit, moarta nu vroia sa se lase dusa la cimitir. Familia isi facu cruce, popa isi facu cruce, tzarcovnicul mai trase o dusca de tuica si incepu sa dea cu tamaie. Se pare ca Tusha Schiva se facuse foarte grea, la fel ca Sfanta Paraschiva, despre care se spune ca nu poate fi clintita. Se spune ca si in acest moment, sicriul cu Paraschiva sta in curtea din satul valcean, mii de pelerini din toata tara sosind zilnic sa il atinga.
